CULTURA DE IERI ȘI DE AZI

CULTURA DE IERI ȘI DE AZI
„Nu ne trecea prin cap că intelectualii pot prezenta pericol pentru țară…"
„Înainte era mai bine". Asta auzim de la apropiații noștri, mai ales cei mai în vârstă, asta răspund oamenii în majoritatea sondajelor realizate în spațiul post-sovietic. Trecutul nostru ne urmărește și azi și dă formă imaginii pe care o avem despre noi înșine. În cadrul proiectului Vecinii, Moldova.org și Hromadske Harkiv nu și-au propus să răspundă la eterna întrebare „când era, totuși, mai bine?". Ci, mai degrabă, să realizeze un portret cât mai realist al educației, culturii și agriculturii de atunci și de acum, vorbind cu oameni de diferite vârste din domeniu.

În cel de-al doilea episod vorbim cu artiști din Moldova și Ucraina.

Elena Samburic
Chișinău
`` Ministerul Culturii nu vede artiștii, pentru că n-ar avea bani."
Când nu are lecții în cadrul Facultății de Arte Plastice și Design a UPS „I. Creangă" din Chișinău, Elena Samburic pictează. Când nu pictează, modelează ceramică sau sculptează. Dacă nu e la facultate, o găsești într-un atelier de lucru din cartierul Telecentru al capitalei. Aici, înconjurată de pereți înalți cu ferestre generoase și lucrări gata sau în curs de finalizare, Elena Pruteanu Samburic deapănă amintiri cu o ceașcă de cafea în mâini. Este atelierul prietenei sale Valentina, ceramistă și fostă discipolă.

În sezonul rece, când nici reșoul nu face față temperaturii scăzute, iar ideile creative riscă să înghețe, cele două prietene se mută, cu tot cu elevii pe care îi ghidează în pictură sau ceramică, într-un spațiu închiriat în apropiere. „Un artist are mereu de lucru… Dar problema constă în vânzarea lucrărilor. Cumpărători nu sunt. Lumea a sărăcit. Iată asta este problema de bază a artiștilor", spune Elena Samburic.

A absolvit specializarea „Sculptură" la Odessa. După absolvire a predat un an în Ucraina, apoi a revenit în Chișinău și a studiat ceramica la actuala Academie de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Și-a început cariera prin anii '80, când tematica de bază în artă era realismul sovietic. A fost printre persoanele care nu prea erau de acord să promoveze „chipul lui Lenin sau cel al ostașului sovietic" și, delicat, evita aceste subiecte. „Puteam crea peste tot, oriunde. Dar așa, când era cu bani, când cu mai puțini bani - la fel ca acum. Altceva e faptul că, atunci, era interes pentru cultură", consideră artista.

„Acum noi suntem într-o perioadă foarte complicată, foarte grea. Ministerul Culturii nu vede artiștii, pentru că n-ar avea bani. Dar dacă și se găsesc ceva bani pentru vreun premiu, două, aici apare altă problemă - cumătrismul! Fiecare își scoate în față neamurile, amicii. Ceea ce este urât. De aceea eu nu recunosc niciodată valoarea premiilor obținute aici, în Moldova. Dacă premiul este obținut undeva peste hotarele Moldovei, unde nu te cunoaște nimeni, uite acela e premiu valoros".

„Știți când venea statul în suportul artistului?", întreabă retoric Elena Samburic, apoi continuă: „când artistul avea un nume, când era membru al partidului, dar atunci era un singur partid - comunist, și dacă acel artist era ascultător. Acum - aceste condiții s-au păstrat, doar că acum e cine e mai șmecher".
Oleg MALEVANY
Harkiv
"Nu era acceptat în expoziții niciun fel de tentă negativistă. Trebuia să lauzi patriotismul. "
Oleg Malevany s-a născut în 1945, ultimul an al unui război în care fratele său mai mare, pasionat de fotografie, a fost înrolat. „La întoarcere din Germania, a adus acasă câteva aparate foto, peliculă, hârtie și alte dispozitive pentru a face fotografii", își amintește Oleg cu recunoștință pentru norocul de a fi crescut într-un mediu fotografic. Peste câteva decenii de la descoperirea aparatelor aduse de fratele său, Oleg avea să devină unul dintre fondatorii Școlii de Fotografie din Harkiv.

Prin anii '70-'80 a fost singurul fotograf din oraș care și-a vândut lucrări în mod privat - ceva nemaiauzit în Uniunea Sovietică. Pentru ca acest lucru să fie posibil, inclusiv participarea la concursuri internaționale, fotograful trimitea clandestin lucrările prin poștă sau apela la prietenii din Polonia care intermediau procesul: „Fiind tineri și naivi, nici nu ne trecea prin cap că intelectualii prezintă pericol pentru țară. Ne credeam oameni obișnuiți, însă cu puțin altă minte".

Lucrările lui Malevany sunt inspirate din realitatea paralelă a acelor vremuri și reprezintă suprapuneri - două cadre de film color suprapuse, asemenea expunerii duble. „Noi am trăit într-o lume stratificată. La televizor se spunea una, în ziare - alta, oamenii între ei vorbeau altceva. Gândeau una, vorbeau alta. În public nu se vorbea ca acasă, la bucătărie", își amintește fotograful.

„KGB-ul ținea totul sub control. În anul 1974 am făcut o ștampilă la Vilnius. În Harkiv era imposibil să faci ștampile, dar în Vilnius nu erau probleme să faci asta. Puteai să faci ștampile de diferite forme, cu excepția celor rotunde. Cele rotunde erau interzise."

Faptul că imaginile sale păreau paradoxale, ca și cum ar fi dintr-o lume paralelă, i-a permis autorului să se îndepărteze de critica directă. Felul în care arătau, imaginile mascau ideile din spatele lor. „În caz că ajungea vorbă la stucturi, dar vorba a ajuns, se punea întrebarea: «Ce mai este și asta?». Cel mai accesibil pentru ei, dar și cu o parte de adevăr, era să le zic să interpreteze lucrările ca pe niște fantezii. Nu era acceptat în expoziții niciun fel de tentă negativistă. Trebuia să lauzi patriotismul", explică Malevany.
Anna Vasina
Chișinău
„Noi nu putem să ștergem istoria, pur și simplu, din ură".
Cu pas liniștit și atentă la împrejurimi, Anna Vasina se îndreaptă spre clădirea Uniunii Scriitorilor din centrul Chișinăului, un bloc vechi cu patru etaje, nepretențios, care zeci de ani a găzduit reprezentanți ai culturii naționale. Într-un birou modest de la etajul trei Anna face ultimele corecturi pentru o carte cusută de mână. Apoi lucrează la un poster care anunță următorul Vernisaj de la Chișinău. Geamul imens din fundal înrămează auriul copacilor și-l transformă într-un tablou tomnatic.

Anna are 28 de ani, face management în artă și design grafic. Deseori se implică și în viața civică a capitalei. Iese la proteste și se pronunță împotriva demolărilor clădirilor cu arhitectură socialistă. „Eu deja le văd ca istorie, noi nu putem să ștergem istoria, pur și simplu, din ură. E post truth. [n.red: post adevăr]Tu nu mai știi unde e adevărul, totul e așa de…".

Îi place și să scoată „cultura în stradă" - să expună lucrări în spațiul public. Dar aici apare o altfel de cenzură, modernă, spune ea: pe deoparte, de la direcția cultură, care nu acceptă tematici precum homosexualitaea sau simboluri istorice controversate, iar de cealaltă parte - de la oamenii care pur și simplu distrug lucrările.

Dar nu numai asta îi împiedică pe artiști să experimenteze. Uneori și aspectul comercial vine la pachet cu limitările. „Cenzura vine de la client, prin faptul că el vede că vecinul vinde așa, iar el vrea ca la vecin. Nu-l interesează pe el să crească nivelul lucrărilor vizuale în Chișinău", explică creatoarea.

„E doar o etapă pe care urmează să o depășim. Moștenirea noastră sovietică nu e chiar așa de pozitivă când vorbim de cultură. Aceasta s-a devalorizat și prin faptul că a fost puternic ideologizată, în consecință, oamenii au creat un fel de antipatie față de unele aspecte culturale. Singura soluție pe care a găsit-o Ministerul Culturii și, probabil, statul, în general, este să monetizeze, adică să facă business din asta. Este ok să fie și așa, dar e ok să fie și o chestiune non-comercială. Ele trebuie să existe în paralel. Nu poate fi totul business", afirmă tânăra.
Vika Yakimenko
Harkiv
„Unii oameni cred că tehnica face totul, eu doar apăs butonul".
„În prezent e greu să fii fotograf pe o singură direcție", spune Vika Yakimenko, tânără fotografă din Harkiv, Ucraina. Norocul ei este că atunci când ajunge pe teren și se întâlnește cu fotografi mai în vârstă, care lucrează de mai mult timp și pe care îi respectă, este luată în serios, drept profesionistă. „Ajungi să fotografiezi și spații interioare, și portrete, și reportaje, și concerte, uneori pot să fotografiez și câte o nuntă pe sezon", vorbește Vika Yakimenko despre compromisurile creative pe care trebuie să le facă pentru a-și putea întreține pasiunea și activitatea.

Vika activează într-un domeniu competitiv, în continuă dezvoltare, dar care presupune dedicație și timp pentru învățare, dar și investiții financiare constante în echipament. Conștientă de asta, tânăra încă se miră de indignarea oamenilor față de prețurile pe care le cere pentru munca sa. „Bineînțeles că sunt mari, eu ajung să investesc jumătate din bani în tehnică. Oricum, mă intersectez cu oameni care cred că tehnica e dăruită de părinți și eu nu cheltuiesc bani, ea face totul, eu doar apăs butonul".
Autori

Moldova: Raisa Răzmeriță, Ion Gnatiuc
Ucraina: Alona Nagaevschuk, Vlad Liaschenko


Ar putea să vă placă și