Localizată în sudul Republicii Moldova, la șase kilometri distanță de satul Sadaclia, raionul Basarabeasca, Mănăstirea Chistoleni are o impresionantă poveste, fiind singura ctitorită de Gurie Grosu, primul mitropolit al Basarabiei de după Unirea cu România.
Totul a început în anul 1932, cînd Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei (a condus Mitropolia între anii 1926-1936) a hotărît să ridice acest lăcaș. Fiind un om în vîrstă și bogat, Vasile Pistol, locuitor al satului Sadaclia, și-a donat toată averea (54 hectare de pămînt, 100 de oi, casă) Mitropoliei Basarabiei pentru a se înființa un schit nou de călugări.
„El nu a fost căsătorit niciodată. A vrut să se însoare cu o fată dintr-o familie săracă, dar părinții lui nu i-au permis acest lucru. Deja cînd avea o vîrstă mai înaintată, a venit la mănăstire și s-a călugărit cu numele Varsanufie. Tot aici s-a și petrecut la cele sfinte”, povestește părintele Filaret, actualul duhovnic al mănăstirii. După zidire, schitul a primit denumirea de „Mitropolitul Gurie Grosu”.
În mărturiile transmise în sat de la o generație la alta a rămas bine fixată o scenă legată de anul 1934, cînd Mitropolitul Gurie Grosu a sfințit mănăstirea.
„Cînd a venit regele Carol al II-lea la Chișinău, mitropolitul l-a mustrat pe rege că era cu concubina, întrebîndu-l unde este regina. Prin urmare, acesta nu i-a dat voie să intre pe ușile împărătești, ceea ce l-a înfuriat tare pe rege. Din această cauză, instituțiile statului au început ca să-i găsească careva nelegiuiri și astfel, Gurie Grosu a fost dat din scaunul mitropoliei”, povestește părintele Filaret.
După suspendarea din scaun a înaltului prelat, mănăstirea a purtat hramul „Sfînta Parascheva”, iar viaţa acesteia s-a schimbat cu desăvîrşire. Stareţul de atunci – Iachint Ciobanu, ucenic de chilie al Mitropolitului Gurie Grosu, călugărit și hirotonit de acesta, a părăsit mănăstirea, iar pînă în 1941 obștea, care număra 20 de călugări, a fost condusă de un alt stareţ, al cărui nume nu se cunoaşte.
Sursă foto: www.timpul.md
Ruina
În anul 1938, mănăstirea din Sadaclia a fost transformată într-un lagăr destinat preoților ce erau acuzați de colaborare cu Mișcarea Legionară. Tot în lagăre de acest fel au fost transformate și alte așezări monastice din Regatul României, precum Tismana sau Bistrița. Aici au fost aduși peste 30 de clerici. În volumul Biserica și Mișcarea Legionară, preotul Ilie Imbrescu nota: „După un ceas și jumătate de drum, ne-am trezit în fața unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de Mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea hramul Sfîntul Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcați și predați căpitanului comandant de «lagăr de preoți», schitul fiind înconjurat cu rețele de sîrmă ghimpată ca și celelalte lagăre și păzit sever de santinele de jandarmi, ne-am mîngîiat cu iluzia că aveam biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni trăite pînă atunci. Era sîmbătă cînd am sosit acolo şi într-adevăr a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atîta vreme. Dar nici această mîngîiere nu ne-a fost dată pentru prea mult timp, pentru că după cîteva zile biserica schitului a fost închisă și noi opriți de a mai face slujbe”.
În decembrie al aceluiași an, preoții au fost eliberați și au fost aduse femei legionare. Printre femeile închise s-a numărat și Alexandra Russo, descendentă a unei vechi familii boierești din Moldova.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în anul 1942, mănăstirea s-a transformat în mănăstire de maici. Denumirea s-a schimbat din nou, iar organizarea i-a fost încredințată maicii Veronica Petre. „Cînd erau maicile acolo, era corpusul și o livadă îngrădită cu sîrmă ghimpată. Maicile săreau pe fereastră și mergeau ca să ia fructe. Nu aveau voie să se roage și de fiecare dată o făceau pe ascuns”, povestește maica Nicolaia Balan, administratorul mănăstirii. Din cauza războiului, maicile au fost nevoite să plece la Mănăstirea Vărzărești.
Mai tîrziu, la mijlocul anului 1943, lăcașul a trecut prin alte transformări, fiind organizată în incinta sa închisoare pentru deținuții militari. După război, aici au fost aduși și deținuți politici. O legendă locală, neconfirmată de vreun document, spune chiar că la această închisoare ar fi fost adus și Nicolae Ceaușescu.
Din mărturiile localnicilor din această zonă reiese că la sfîrșitul anilor 1940, în fosta mănăstire erau trataţi bolnavii de tifos, maladie care la finele celui de-al Doilea Război Mondial a provocat o adevărată epidemie. În anul 1950, acesta a devenit spital de boli infecțioase. Pacienții aduși pentru a fi tratați erau îngropați aici, dacă mureau. Peste un deceniu, sfîntul lăcaș a fost distrus în totalitate, iar construcțiile rămase au fost folosite de către gospodăria agricolă din localitate pentru construirea fermelor de animale. Așa s-a sfîrșit frumoasa istorie începută de către Vasile Pistol și Mitropolitul Gurie Grosu.
Clopotul, singurul martor al fostei mănăstiri
Ceea ce s-a mai păstrat de la vechea biserică este doar clopotul. O bună perioadă de timp acesta s-a aflat în clopotnița bisericii din satul Carabetovca. „Turnatu-s-a acest clopot în zilele majestatei sale regele Carol al II-lea cu binecuvîntarea Î.P.S. Sale Gurie, arhiepiscopul și mitropolitul Basarabiei în anul mîntuirei 1935 și al unirei Basarabiei cu țara-mumă al XVII-lea pentru schitul «Mitropolit Gurie», locțiitor de stareț fiind ieromonahul Iachint Ciobanu cu jertfele binecredincioșilor creștini (…)” – spune inscripția de pe clopot.
O nouă viață
După ce în 1991 a fost proclamată independenţa Republicii Moldova, a început procesul de revenire la valorile naţionale şi creştine. Chiar dacă mănăstirea nu mai exista, memoria despre existența acesteia a fost păstrată de clericii şi enoriaşii din partea locului. O mare contribuție la redeschiderea mănăstirii au avut-o doi frați: părintele Valerian, de la biserica din satul Sadaclia și părintele Ioan, predicator în satul Carabetovca. S-au adunat semnături din partea locuitorilor din satele învecinate, iar în primăvara anului 1997 a început construcția unui nou lăcaș. Acestuia i s-a dat denumirea de „Mănăstirea Chistoleni”, după numele celui care a donat pămîntul pe care s-a construit primul schit, în vremea Mitropolitului Gurie.
La 20 aprilie 2010, duhovnic al Mănăstirii Chistoleni a fost numit egumenul Filaret (Ciornea), iar în funcţia de blagocină (n.r. administrator bisericesc) a fost numită maica Nicolaia (Balan). Tot în acest an, episcopul de Cahul şi Comrat Anatolie a sfinţit locul viitoarei biserici cu două niveluri, aflată în construcție. Biserica are două pristoluri, unul în cinstea Maicii Domnului Portăriţa, iar celălalt în cinstea Sfîntului Ierarh Nicolae. În prezent, din viața monahală fac parte 15 persoane, iar complexul monastic cuprinde 12 chilii, cancelaria, arhondaricul şi biblioteca.
Astăzi, Mănăstirea Chistoleni are un rol foarte important în promovarea culturii locale și raionale. Din 2012, organizează anual „Festivalul cîntecului pascal”. Totodată, pe teritoriul mănăstirii, preoții parohi sau pedagogii din satele învecinate pot întreprinde diferite activități educative cu copiii.
Autor: Antonina Garaba
Abonați-vă la noi pe rețele sociale: Telegram, YouTube, Facebook și Instagram. Aici publicăm știri pe scurt!
