Vestimentația este importantă, pentru că este o metodă de a te diferenția de alții. În acest fel, cum trebuie sa se îmbrace un elev pentru a se simți special și comod în instituția școlară, aflăm din reportaj.
Autor: Esupport
Constantin Țațu este trecut demult de vârsta de pensionare. Trăiește în satul Chioselia, raionul Cantemir, iar de mai bine de un an face naveta la spitalele din Chișinău când are probleme de sănătate.
Spune că până ajunge la medicul de familie, care este responsabil de această localitate, poate să moară. Medicul de familie vine la Chioselia doar vinerea.
Programările la medicul de familie sunt o mare bătaie de cap pentru localnici. Din cauza numărului mare de pacienți la un singur medic de familie, oamenii spun că ajung la verificări doar fiind în stare gravă sau când sunt luați de ambulanță și duși la spital.
În aceste condiții unii localnici nici nu văd rostul să apeleze la medicul din sat, ei pleacă direct la Chișinău, chiar dacă sunt nevoiți să plătească toate serviciile medicale, pentru că nu au îndreptare de la medicul de familie. Oamenii spun că până obțin toate îndreptările îi ajunge moartea din urmă.
Chioselia este una dintre cele 12 localități care aparține Centrului de Sănătate Baimaclia, raionul Cantemir. Centrul deservește peste 11 mii de oameni. Sunt doar doi medici de familie care fac față unui număr atât de mare de pacienți, Elena Olteanu, șefa Centrului de Sănătate Baimaclia și Elena Ivanschi în vârstă de 67 de ani, care este în continuare în funcție.
În laboratorul de la Centrul de sănătate Baimaclia se pot face cele mai simple analize, cum ar fi analiza generală a sângelui, analiza urinei. De asemenea, este determinat nivelul de glucoză și colesterol în sânge. Pentru celelalte investigații, Centrul are contract cu spitalul raional Cantemir sau Centrul Republican de Diagnosticare Medicală din Chișinău. Dar, în aceste cazuri, oamenii sunt nevoiți să se deplaseze cu transportul public sau personal fie la Cantemir, fie la Chișinău, adică la o distanță de 30 km sau 140 km.
Deși există condiții de muncă, starea drumurilor, lipsa apei centralizate, a gazului natural, lipsa unor activități pentru familie și copii îi fac pe tinerii specialiști să stea cât mai departe de localitățile rurale din R. Moldova.
Lipsa medicilor de familie face dificilă și activitatea spitalelor. Directorul medical de la spitalul raional din Cantemir Mariana Răcilă spune că 90% din cazurile de adresare la spital sunt de urgență, pentru că oamenii se adresează tardiv la medic. Ceea ce putea fi prevenit dacă oamenii ar merge la medicul de familie, se acutizează și devine cronic.
Potrivit datelor oferite de Ministerul Sănătății, Protecției Sociale și Familiei, asigurarea cu medici de familie în regiunea de sud a țării constituie 3,5 la 10 mii locuitori, în regiunea de nord — 4,55 la 10 mii locuitori, iar la centru — 3,9 la 10 mii locuitori.
În aceste condiții, medicii spun că o reformă a sistemului de sănătate, a spitalelor este absolut necesară, însă nu în forma în care a fost propusă de Ministerul Sănătății prin crearea de spitale regionale ca urmare a comasării spitalelor existente.
În prezent, la spitalul raional Cantemir sunt 165 de paturi. Dacă ar fi fost implementă reforma spitalicească propusă de Ministerul Sănătății, atunci acest spital ar fi rămas doar cu 50 de paturi. Asta în condițiile unei lipse acute de medici și a unei populații îmbătrânite și tot mai bolnave.
La moment, spitalele raionale din țară au declarat vacante peste 300 de locuri pentru medici. Cele mai multe funcții vacante sunt pentru anesteziologi-reanimatologi, interniști și medici de familie.
Experta internațională în sisteme de sănătate, fostă consilieră a fostului ministru al Sănătății din România, fostă expertă a Organizației Mondiale a Sănătății, Ala Nemerenco, susține că pentru R. Moldova ar fi necesare 2–3 spitale regionale, dacă ne raportăm la numărul populației. ”Serviciul spitalicesc din Moldova are nevoie de o cartografiere urgentă a serviciilor pe care le prestează care ar permite, în urma unei analize, transferarea și concentrarea în câteva spitale (maxim 3) regionale a celor specializate, majoritar planificate și care necesită modernizare urgentă. Celelalte servicii cum ar fi cele de urgență generală, geriatrice, paliative, unele maladii cronice pot ramane în spitalele locale pentru a fi mai accesibile, deci mai aproape de pacienți și populație. Spitalele trebuie să devină instituții sigure și să câștige lupta cu boala prin calitatea înaltă a serviciilor sale, dar nu prin numărul de spitale învechite”, a menționat Ala Nemerenco.
Ministerul Sănătății, Protecției Sociale și Familiei nu a răspuns solicitării noastre de a veni cu o reacție în ceea ce privește reforma spitalicească.
Jurnalistă: Elena Robu
Cameraman, editor de imagine: Sergiu Dobândă
Editare poze: Igor Rotari
Categorii
Dotarea școlilor
Calculatorul este indispensabil în viața unui tânăr, trăind în era mijloacelor tic. Din acest motiv, chiar de la începutul anului școlar în L T „Matei Basarab” au fost instalate acestea, pentru a ușura activitatea elevilor și a profesorilor.
Aceasta este povestea lui Alexandru Curti din Chișinău, oficial unul dintre cei 366 de copii din R. Moldova diagnosticați cu autism. Diagnoza i-a fost stabilită la vârsta de 4 ani. Și de atunci lumea lui, dar și a părinților s-a schimbat radical. Mama lui Alexandru, Diana, ne-a spus, cu ochii în lacrimi, că nici până astăzi nu este obișnuită cu acest verdict stabilit de psihiatru.
”Neurologul spunea că totul va fi bine. Dar pe internet am citit că trebuie să merg la psihiatru care de fapt stabilește această diagnoză. Preparatele medicamentoase nu ajută. Nici până astăzi nu m-am obinuit cu această diagnoză. Sunt perioade când te resemnezi și mergi mai departe, apoi iar dai mâinile în jos”, îmi povestește Diana Curti.
Mama lui Alexandru mărturisește că are foarte multe lucruri de învățat de la băiatul ei, dar mai ales să vadă viața altfel și să o prețuiască.
”Ei trec mai ușor peste toate. M-a învățat să văd viața altfel. Copiii cu autism trăiesc în lumea lor, au comportamente repetitive. Sandu până recent nu vorbea, doar intona melodii. Nu are frică de nimic absolut, nu are frică de apă, de automobile, de oameni. Dar, în ultmul timp, a început să aleagă oamenii. E o mare provocare să ieși cu el la plimbare. Poți merge liniștit pe stradă, dar el, la un moment dat, poate fugi chiar în fața mașinilor. Dacă mergem la plimbare, eu aleg teren cu gard, ca să fie măcar un obstacol”, îmi explică Diana Curti.
Unicul ajutor din partea statului pentru copiii cu autism este gradul de invaliditate, iar pentru asta li se oferă o pensie lunară de 1500 de lei. Dar, pentru ca un copil cu autism să evolueze, are nevoie de terapii comportamentale, cel puțin 2 ore pe zi. Dacă sunt mai puține ore de terapie, nu se înregistrează niciun fel de progres în dezvoltarea sa. Terapiile costa 6000 de lei pe lună. În cazul în care părinții nu au bani pentru aceste terapii, evoluția copilului stagnează sau chiar regresează. Diana Curti îmi spune că ei nu au niciun fel de sprijin din partea sistemului medical, chiar dacă are poliță de asigurare medicală. Actualmente, pentru sistemul de sănătate moldovenesc acești copii pur și simplu nu există.
”Ne ajută toți care cum pot. Cheltuim sume enorme. Mâine copilul tău poate rămâne pe drumuri. Din polița de asigurare nu se acoperă nimic. Noi pentru stat nu existăm. Este straniu de ce autoritățile nu se implică. La început, din cauza numărului mic de copii diagnosticați cu autism, nici nu existam pentru stat. Acum sunt mai mulți. Asta și pentru că părinții nu mai sunt atât de fricoși și acceptă că au copii cu autism. Dar mulți părinți încă se ascund, nu vor să recunoască această diagnoză pentru copiii lor. Sunt și persoane sus-puse care au copii cu dizabilități, dar stau în umbră. Dacă ei ar ieși din umbră și nouă ne-ar fi mai ușor. Dăm toți banii pentru terapie și ne gândim de fiecare dată ce vom face luna viitoare. Facem doar două ore de terapie pe zi, dar este foarte, foarte puțin. În România se fac 8 ore de terapie pe zi, terapia este ca un mod de viață”, îmi mărturisește mama lui Alexandru.
Situația familiei Curti este și mai delicată, pentru că și mama lui Alexandru are grad de invaliditate, iar din această cauză nu își poate găsi un loc de muncă. Deși are poliță de asigurare medicală și are nevoie urgentă de operație, este într-o continuă așteptare, din 2014, la o coadă interminabilă de pacienți care au nevoie de endoprotezare.
”Am și eu un ajutor de la stat de 600 de lei, dar polița de asigurare nu îmi este de niciun folos. Medicul meu de familie mi-a spus să îmi schimb medicul pentru că ambii suntem prea gravi pentru ea și că are și așa mulți bolnavi. Acesta a fost ajutorul din partea medicului de familie pentru un copil cu autism. Am nevoie de operație, copilul crește, este din ce în ce mai greu. Stau în rând la operație din 2014. Dacă nu ar fi să aștept, m-ar costa 65–90 mii de lei. Dar așa, statul trebuia să îmi facă gratuit. Mi s-a spus că operația va fi anul acesta, în februarie. Dar mi-au spus că nu au proteze și că statul urmează să facă licitație. Am înțeles că proteze sunt pentru cei care plătesc. Cei cu poliță de asigurare mai au de așteptat”, a spus, cu lacrimi în ochi, femeia.
Este încă un exemplu al ineficienței poliței de asigurare medicală, dar și a felului cum sunt cheltuiți banii în sănătate.
Diana Cutii spune că statul ar trebui să inițieze campanii de informare cu privire la autism, pentru ca mai mulți părinți să înțeleagă ce se întâmplă cu copiii lor. ”Ideal ar fi ca măcar jumătate din terapiile pe care le facem să fie acoperite de polița de asigurare. Să avem măcar un centru de zi pentru copiii noștri, să avem posibilitate să mergem la un bazin, un magazin, un teren de joacă pentru ei. Să se amenajeze un centru sportiv. Majoritatea dintre ei sunt dezvoltați fizic. Prin terapie, putem crește sportivi de performanță. Foarte mulți preferă înotul. Statul nu se implică nici să plătească terapeuții. Statul trăiește aparte de noi, nu au nevoie de noi. Noi polița de asigurare o achităm lunar, la medic mergem foarte rar și ar trebui ca măcar cât de cât să se implice și autoritățile”, consideră mama lui Alexandru.
De altfel, primul copil diagnosticat cu autism în R. Moldova este Cristi Dumitraș. S-a întâmplat în anul 2006. Iar în anul 2008, mama lui Cristi, Aliona Dumitraș, a fondat Asociația ”SOS Autism” din necesitatea de a avea grijă de copiii cu autism. Apoi a fost deschis și un Centru de zi care în prezent este frecventat de 45 de copii.
Despre autism se știe foarte puțin în R. Moldova. 50% dintre copiii cu autism ajung să nu vorbească niciodată. Nici măcar la nivel de autorități de profil nu este înțeles specificul acestei tulburări. Terapia ABA bazată pe analiza comportamentală aplicată, recunoscută internațional și care dă rezultate în toată lumea, în R. Moldova nici măcar nu este acreditată. În aceste condiții nu putem vorbi nici despre existența unor specialiști sau acreditarea terapeuților comportamentali. Deși s-au făcut demersuri în acest sens pentru ca în Programul Național de Reformare a Sănătății Mintale să fie introduse aceste noțiuni, autoritățile au redus soarta acestor copiii la bani. Deocamdată nu există resurse financiare în bugetul asigurărilor medicale pentru copiii cu autism.
Ce fac autoritățile, între timp, ca să îi ajute pe acești copii, să le ofere o viață normală și posibilitatea să își dezvolte capacitățile native, să devină campioni sau poate genii? Elaborează și aprobă strategii.
Viceministra Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Liliana Iasan, a făcut referire la Programul naţional de sănătate mintală 2017–2021, aprobat anul acesta de către Guvern prin care ”au fost identificate problemele existente, obiectivele specifice ale programului şi acţiunile ce urmează a fi întreprinse, în scopul instituirii unui sistem de servicii comunitare de sănătate mintală în toate localităţile ţării, ajustate la standardele internaţionale şi europene pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală, inclusiv şi celor cu tulburări din spectrul autist. Conform Planului de acţiuni al Programului naţional de sănătate mintală este prevăzut elaborarea standardelor de calitate şi mecanismelor de finanţare a serviciilor pentru copii cu TSA şi elaborarea protocolului clinic şi a standardelor de tratament privind tulburările mintale din spectrul autist”, fără însă a oferi mai multe detalii.
De altfel, în R. Moldova, a devenit deja o obișnuință că părinții să ceară ajutor de la rude sau de la oameni cu suflet mare pentru a-și trata propriul copil, chiar dacă plătesc toate contribuțiile în cadrul poliței de asigurare medicală.
”Reformele se fac pe apucate după niște finanțări din exterior. Orice reformă ar trebuie să îmbunătătească calitatea serviciilor medicale. La noi însă sistemul de sănătate este în continuă degradare.Permanent cetățenii cu probleme grave de sănătate se adresează prin mass-media la populație pentru asistență materială pentru a merge peste hotare la tratamente. Aceasta se întâmplă în RM unde copiilor asigurarea medicală le este garantată de stat. Pentru a asigura asistență medicală ca în țările dezvoltate este strict necesar un plan de pregătire a specialiștilor în clinici cu medicină performantă. Planul să fie elaborat de către Ministerul Sănătății împreună cu specialiștii din toate domeniile sănătății. Potențial intelectual în sistem există. RM ar putea apela pentru asistență, prin instituțiile internaționale, la guvernele statelor cu medicină performantă în diferite domenii (SUA, Franța, Germania, Israel,Turcia, România)”, a declarat eminentă a ocrotirii sănătății, Nadejda Brînzan.
Jurnalistă: Elena Robu
Fotograf: Igor Rotari
Cameraman, editor de imagine: Sergiu Dobândă
Categorii
Eu și „hrușciovka” mea
Există așa o expresie: „Hrușciov a unit toaleta cu baia și a denumit asta apartament”. Multe glume despre „hrușciovci” au deja peste 50 de ani, dar sunt actuale și în zilele noastre. În aceste apartamente în continuare locuiesc oameni, deși s-au schimbat deja câteva generații. Fără dubii, despre calitatea și confortul acestor locuințe se poate discuta mult, dar cartierele și infrastructura create încă pe timpurile sovietice, par deosebite. În mare parte, aceste microraioane sunt spațioase și uimitor de verzi. În preajmă sunt amplasate grădinițe, școli, magazine și policlinici, dar timpul nu stă în loc. De aceea sunt evidente atât avantajele, cât și dezavantajele acestui tip de locuință.
Într-o asemenea casă, odată am locuit și eu. Aici în 1964 s-au mutat buneii mei. Iar împreună cu ei, în blocul format din 3 scări, locuiau și alți oameni. Al nostru era printre primele din raion, iar împrejur doar sectoare cu grădini și parcele cu livezi. Dar în 3 ani totul s-a schimbat și în preajmă au început să răsară gemeni. Acum, în această casă locuiește mătușa mea împreună cu familia. Mătușa și la școala de aici a mers, care se află la doar 10 metri. Ea a fost construită, apropo, odată cu cartierul. Împrejur era pustiu din beton, neatractiv. De aceea, locuitorii adesea sădeau flori și își înverzeau sectoarele. Aici și până acum se înalță mesteceni și arțari, sădiți tocmai de buneii mei. Ei nu mai sunt demult, dar copacii cresc.
Iulya Vinar
Locuiește în „hrușciovkă”
Timp de câțiva ani, toți locatarii s-au cunoscut și atât casa, cât și cartierul – au devenit un mic univers, unde toți se cunoșteau, mergeau la vecini să împrumute sare și chibrituri, dansau la nunți cu toți locatarii blocului, și conduceau pe ultimul drum la fel toți împreună.
Iulya Vinar
Locuiește în „hrușciovkă”
Copilăria mi-am petrecut-o anume aici.
În spatele casei era un teren imens pentru copii cu diverse distracții: piste de alunecare, caruseluri, cutii cu nisip. Era chiar și o scenă, pe care copiii adesea făceau spectacole pentru părinți și un imens colț sportiv, cu teren de baschet.
Uimitor, dar câte ceva dintre acestea s-au păstrat până astăzi și deja a patra generație de copii se joacă pe aceste leagăne și caruseluri deteriorate, care o dată în doi ani, cu grijă sunt vopsite de angajații serviciilor comunale (deși asta nu le face mai trainice, mai sigure sau cu atât mai mult, mai frumoase).
Și un astfel de teren este în fiecare curte formată din 6 case, iar asta, fără dubii, este un teritoriu apetisant.
Unii au și gustat din el. Spre exemplu, acest bloc multietajat a răsărit brusc în locul unde odată era o luncă. Pe timpurile copilăriei mele, făceam băi solare acolo și ne ascundeam la umbră, toți locuitorii din cartier, sub ciupercile metalice mari. Apoi am construit o capelă, care acum 2 ani a ars brusc, iar după a răsărit casa. Geamurile acesteia ies spre o grădiniță părăsită. Deși în cartier e o aprigă insuficiență de instituții preșcolare, aceasta stă părăsită încă din anii 90. Probabil că și în locul acesteia se va construi ceva în scurt timp. Cel mai mult uimește faptul că acest sector, care se întinde pe o lungime de câțiva kilometri, e foarte verde, acum așa sectoare locative pitorești nu se mai construiesc.
În timpul vizitei în anul 1965 în Franța, lui N. Hrușciov i-au arătat un cartier exemplar pentru muncitorii locali. Acestea și au fost casele-prototipuri pentru „hrușciovcile” noastre.
Iar deja în anul 1959 aceste blocuri din 5 etaje au început a se construi în toată URSS.
Orașul se compactează, și mai devreme sau mai târziu, acești mesteceni, arțari și castani, sădiți de buneii mei, vor fi totuși tăiați, iar în locul lor, probabil va răsări un nou bloc și rudele mele vor privi în geamurile vecinilor lor. Și totuși mai există speranța că un arhitect bun va face totul corect și va gândi construcțiile astfel încât această imensă zonă verde a „hrușciovcilor” să devină un model pentru întreaga țară. De fapt, acum asta nu este oportun. Până când sunt doar visuri, pe care nimeni nu le realizează. Însă, pe lângă „hrușciovka” mea, mai sunt încă mii de astfel de case în întreaga Ucraina.
În capitală se numără peste 2 mii de astfel de blocuri. În Lvov sunt mult mai puține – doar 400. Problema este că termenul lor de exploatare demult a expirat, ele nu se mai potrivesc pentru trai.
S-ar părea că blocurile se sting încetișor, dar chiar așa, încă mai stau încrezătoare. Mai mult, viețile lor pot fi prelungite. Iar cu de înfăptuit asta, se cunoaște în aceeași Europa, care involuntar le-a și creat. Acum o jumătate de an, în Rusia s-a decis de a nu căuta căi complicate și, urmând principiul „Mai ușor să dărâmi, decât să construiești” au început a demola cartiere întregi. Locuitorii, în pofida tuturor cererilor pentru președinte cu rugămintea de a-i salva de constructori, au fost mutați în alte blocuri multietajate.
„Renovarea în stil moscovit” arată conform planului: excavator, găleată mare și un blocuri distruse în țăndări. Locatarii acestora filmează cum se nimicesc locuințele lor. Oficial – ei au fost transferați în locuințe mai bune amplasate în raza orașului, iar neoficial – au primit suprafețe mai mici în sectoare mai problematice, iar în unele cazuri – camere în cămine. Autoritățile îi pedepsesc pe cei, care reproșează și merg în instanțele judiciare. Adică oamenii și-au pierdut nu doar propriile locuințe, dar și cele care erau destinate în locul primelor, în schimb autoritățile au cedat spre construcție cartiere imense, încasând pentru asta sume destul de mari.
Iulian Ceaplinskii
Arhitect principal al or. Lvov
În Germania de est s-au întreprins măsuri mai puțin radicale. Acolo s-au demolat doar acele case, care nu mai puteau fi salvate. În locul lor s-au construit cu 2-3 etaje mai înalte, iar cartierele au fost modernizate, infrastructura modificată. Toate astea s-au făcut pentru confortul locuitorilor, pentru că se înțelegea că pentru majoritatea dintre ei, acolo sunt memoriile, locurile dragi, care nu vor putea fi substituite prin alte locuințe.
Este și altă soluție: În Franța, spre exemplu, astfel de case cu 6 și 9 etaje, se salvau prin demolarea a 3 etaje. Asta a contribuit la micșorarea greutății ce apasă asuora fundamentului și în același timp a economisit timpul necesar pentru mutarea locatarilor.
În realitatea, demolarea câtorva etaje și fortificarea blocului – nu sunt unicele soliții de a salva o „hrușciovkă”.
Astfel de blocuri își pot prelungi termenele de exploatare prin reparația capitală – sanare.
Alexandra Sladakova
Șefă a departamentului Urbanistică „Institutul de dezvoltare teritorială”
Pentru asta, se repară complet casa, rețelele, se fortifică fundamentul și se înlocuiește acoperișul, dar asta este o idee foarte costisitoare. În Polonia, pentru astfel de lucrări orașul și locuitorii împreună iau credit, pe care îl achită pe garanții timp de 20 de ani. În schimb după o reparație bună, o astfel de „hrușciovkă” va mai trăi o jumătate de secol. E posibil oare asta în Ucraina? Statul acum propune un număr mare de programe pentru finanțare comună, spre exemplu „Locuința eficientă energetic”, sau „Resurse comune”, când 70% pentru reparație sunt alocate de oraș, iar 30% – de locatari. Și asta e posibil. În Kiev, pe bulevardul Victoriei deja este o „hrușciovkă” restabilită.
Însăși locuitorii povestesc că încă acum 10 ani, casa lor părea a fi un adăpost pentru oamenii fără locuințe, acum însă ei nu obosesc să-și admire blocul. Aici nu era iluminare, scaune, drumuri asfaltate, se formase crăpături și blocul arăta uzat și părăsit.
Gheorghii Sarkisev
Locatar din „hhrușciovkă”
În anul 2008 au început reconstrucția. Blocul a fost replanificat total și s-au mai construit 2 etaje. Acei locatari, care locuiau aici până la reparație și cei, care au procurat apartamente pe etajele nou construite, sunt mulțumiți: el este izolat termic, chiar și pe holuri are geamuri din plastic, este planificat modern și are și un portar. De altfel o astfel de salvare a „hrușciovcii” este o plăcere deloc ieftină, întrucât pentru oraș, locuitori și investitori sumele nu au fost mici. Dar rezultatul este evident: casa e ca nouă.
Acum, autoritățile declamă că nu au de gând să demoleze „hrușciovcile”, dar orașele se compactează… Și în Lvov e foarte scump de a demola aceste cartiere, a transfera oamenii în alte locuințe, de asta se gândesc cum să facă totul mai puțin dureros. Mulți specialiști sunt siguri că dacă ar fi să demolăm tot asta și să construim blocuri multietajate, nu vor rezista comunicațiile, în special cele de transport, dar totuși nu asta e problema, ci faptul că aceste locuințe demult au fost recunoscute drept mai puțin confortabile.
Ele nu se potrivesc pentru o conviețuire armonioasă în oraș, pentru oficii – s-ar potrivi, dar nu și pentru apartamente. În plus, ar fi trist să pierdem toată verdeața, care și așa e din ce în ce mai puțină prin orașe. Totuși, cartiere se compactează.
Anton Kolomeițev
arhitect
Într-un final, mulți urbaniști afirmă că astfel de locuri au o energie specială.
Aceste microraioane au fost edificate conform planurilor bine puse la punct, de regulă în jurul unui obiect. În cazul meu, este vorba despre Fabrica de motorete și biciclete din Lvov, care și-a încetat activitatea încă în 1998, lăsând în urmă un teren mare, părăsit acum.
Adevărat că acum o parte dintre încăperi sunt luate cu chirie de către oficii și magazine, ceea ce, la fel, nu e rău. Dar celelalte sunt părăsite și strică imaginea pitorească. Pe când s-ar putea de creat acolo un „Al treilea spațiu” – un fel de local industrial de cultură, unde s-ar aduna tinerii. Lvovul desigur nu poate fi numit un exemplu al replanificării „cartierelor din hrușciovci”, dar eu sunt sigură că orașele în care sunt peste o mie de astfel de blocuri, datorită arhitecților progresiști vor fi capabile să transforme aceste microraioane în adevărate capodopere, fără să apeleze la demolări.
Și exemple eșuate sunt, căci problemă „hrușciovistă” este actuală nu doar pentru noi. Încă 15 ani în urmă ea a început să fie soluționată cu succes în Franța, Germania, Polonia și Spania. Desigur că proiectele de peste hotare aveau costuri de milioane de euro, și până când nu putem face față acestor cheltuieli, cu atât mai mult din contul statului. Totuși, în Austria și Germania, guvernele la fel nu doreau să cheltuie doar bani publici, de aceea au atras cofinanțări din partea cetățenilor, realizând faptul că locuința – nu presupune doar metri pătrați, ce aparțin exclusiv proprietarului, dar și acoperiș, subsol, scară și pentru aceste bunuri sunt responsabili toți locatarii, nu doar serviciile comunale. În Polona situația e similară, doar că autoritățile locale găsesc limbaj comun cu băncile locale și locatarii acestor blocuri pot lua bani pentru reparație la un procent redus pe un termen de 20 de ani. Există și alte variante de salvare a „hrușciovcilor”, care sunt prea costisitoare pentru Ucraina. Spre exemplu în Spania, așa-zisele omoloage ale „hrușciovcilor” sunt restabilite total: toate comunicațiile și rețelele, acoperișurile și se aplică astfel de tehnologii, pentru care nu este necesar de a transfera locatarii în alte case. Dar toate astea costă mii de euro. De aceea, în Rusia s-a decis aplicarea metodei radicale și s-a demolat totul. Ucraina are șanse de a nu urma exemplul „renovării moscovite”, dar pentru a efectua asta mai puțin dureros, e necesar de a purcede la treabă fără tergiversări.
Autoare: Irina Papirnik
Video: Vitalii Chvak
Foto: Pavel Palamarchuk
Montaj: Anastasia Kovach-Petrushenko
Povestea Victoriei Rotaru, în vârstă de 30 de ani, începe în anul 2014 când a decis să accepte funcția de medic de familie în satul Cotul Morii, raionul Hâncești. Victoria este originară din localitatea Stolniceni, raionul Hâncești, și-a făcut studiile la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ”Nicolae Testemițanu”.
Astăzi este șefă a Centrului de sănătate din Cotul Morii, un centru care deservește 6 sate și aproape 10 000 de oameni. Este cel mai mare astfel de centru din raionul Hâncești, unde există o criză acută de medici. În prezent, Victoria Rotaru este în concediu de maternitate, având un copil de aproape un an de zile, dar a decis să activeze pe 0.75% din salariu, pentru a suplini cât de cât necesitatea de medici de familie în Valea Prutului.
A acceptat să vină la Cotul Morii, la aproape 100 de km de Chișinău, pentru că i-a fost asigurată o casă, o mașină de serviciu și un salariu ca să se poată descurca.
Cea mai mare provocare pentru Victoria Rotaru este lipsa medicilor specialiști în Valea Prutului. Aceștia se deplasează de la spitalul raional Hâncești doar la necesitate. Victoria Rotaru ne spune că, deși nu este normal, populația este deja obșnuită cu această situație și se programează din timp la medic. În aceste condiții, de multe ori, medicul de familie recurge și la consultații prin telefon.
Întrebată ce ar trebui să se întâmple ca medicii de familie să vină la sate, Victoria Rotaru ne-a spus că tinerii specialiști vor salarii mai mari, o mașină de serviciu, o casă și o motivare puternică.
Pentru ca Centrul de sănătate din Cotul Morii să activeze în condiții normale ar mai fi nevoie de încă 4 medici de familie care să acopere cele 4 localități, unde la moment activează doar asistente medicale. Acestea fac față cu greu fluxului mare de oamenii care are nevoie de asistența unui medic de familie.
Pe asistenta medicală din satul Ciora, raionul Hâncești am prins-o cu lacrimi în ochi debordată de situația prin care trece. Asistenta nu a dorit să fie filmată și să ne ofere un interviu, dar ne-a povestit cât de greu se descurcă în lipsa medicului de familie, care în luna aprilie a acestui an s-a mutat cu traiul la Chișinău. Ulterior, a acceptat să difuzăm câteva secvențe din toată discuția pe care am avut-o cu ea. Asistenta medicală lucrează acum pe o normă și jumătate, iar salariul ajunge la 5500 de lei.
Cât ne costă însă formarea medicilor de familie?
Trebuie spus că fiecare contribuabil din Republica Moldova subvenţionează din propriul buzunar pregătirea medicilor şi a asistenților medicali. Mulți dintre ei, însă, decid să plece peste hotare.
Un studiu realizat de Biroul Regional al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru Europa în anul 2014 arată că în R. Moldova investiţia într-un medic de familie înmatriculat la buget, care a finalizat de curând rezidenţiatul, poate fi estimată la aproape 300 de mii de lei sau aproape 23 de mii de dolari.
Așadar, contribuabilii susțin financiar formarea medicilor, dar nu au parte de un sistem de sănătate mai bun, pentru că medicii pleacă în străinătate și astfel subvenționează serviciile de asistență medicală din țările mai dezvoltate, arată același studiu. Iată cum o parte din resursele investite în pregătirea cadrelor medicale sunt pur și simplu irosite.
Experții spun că, de ceva vreme, țara se confruntă cu o pierdere masivă de cadre medicale, iar cel mai acut se resimte lipsa medicilor de familie. Însă, pentru a menține un sistem de sănătate viabil este nevoie de resurse umane și financiare, consideră experta internațională în sisteme de sănătate, fostă consilieră a fostului ministru al Sănătății din România, fostă expertă a Organizației Mondiale a Sănătății, Ala Nemerenco.
Măsurile ar începe de la planificarea instruirii cadrelor medicale. În plus, politicile OMS au demonstrat că nu doar salariul este lucrul cel mai important pe care îl așteaptă tinerii medici de la sistemul medical. ”Este necesară implementarea urgentă a Planului de Acțiuni a Strategiei Naționale a Resurselor Umane în Sanatate, care conține un șir de recomandări prețioase ale OMS pentru a asigura menținerea personalului medical în zonele și specialitățile deficitare. În același timp, reforma salarizării realizată de către Ministerul Sănătății este una în doi pași care nu a adus nici pe departe rezultatele așteptate și nici nu poate fi considerată drept o politică reală de motivație. Este timpul ca Guvernul să-și concentreze strategiile pe dezvoltarea și consolidarea resurselor umane, fără de care orice sistem este unul mort”, susține Ala Nemerenco.
Pe de altă parte, Viceministra Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Liliana Iasan, a declarat că asigurarea cu personal medical este o direcție prioritară a Strategiei dedezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătății pentru anii 2016–2025, aprobată anul trecut de către Guvern.
”În scopul asigurării instituțiilor medico-sanitare publice cu personal medical este necesar un efort comun atât din partea autorităților centrale de specialitate, cât și a conducerii instituțiilor medicale și autorităților publice locale. Încurăjăm autoritățile publice locale sa intervină cu diferite beneficii pentru tinerii specialiști, precum acordarea terenului pentru construcția casei, acordarea locuințelor sociale, acordarea unor adaosuri la salariu, compensarea cheltuielilor de transport (în cazul când este stabilit în altă localitate), acordarea în folosință a mijlocului de transport etc”, a menționat Liliana Iasan.
Totodată, anul acesta a fost majorată indemnizația unică de la 30 mii lei la 45 mii lei pentru medici și farmaciști și de la 24 mii lei — la 36 mii pentru personal medical și farmaceutic mediu care se angajează imediat după absolvire în mediul rural. Doar că sumele vor fi plătite ca și înainte, în rate.
Cât de atractivă este această indemnizație unică majorată pentru rezidenți se reflectă în cifrele de mai jos. Potrivit datelor Ministerului Sănătății, Protecției Sociale și Familiei, din promoția anului 2017, au absolvit 404 tineri specialiști, dintre care 53 de specialiști în medicina de familie. Au confirmat deja sosirea în teritoriu și încadrarea în câmpul muncii 39 de medici de familie.
Jurnalistă: Elena Robu
Cameraman, editor de imagine: Sergiu Dobândă
Grafician: Angela Ivanesi
Editare poze: Igor Rotari
Categorii
Joacă, ce nu e pentru toți
Terenul pentru copii – o lume matură în miniatură
Urmărindu-l, uneori poți vedea cum se transformă într-o adevărată arenă politică a tuturor viitoarelor relații comunitare, și asta, fără exagerare, e amuzant. Acești mici medici, politicieni, manageri, arhitecți și pictori, și încep calea de pe teren. Aici ei socializează, se cunosc, manifestă interes, depășesc obstacole sub formă de elemente interesante, sau mai puțin, ale spațiului copilăresc. Pe această „miniatură sectorială a lumii mature” ei comunică.
De fapt e un tablou obișnuit, zilnic, sau chiar banal, întrucât sunt sute de copii pe terenuri. Ei pot fi văzuți zilnic în fiecare oraș din Ucraina și în întreaga lume. Și acest tablou, asemenea urmei albe lăsate de un avion în cer, nu ne mai uimește. La fel și pentru părinții acestor micuți fideli terenurilor de joacă – nu mai este nimic ieșit din comun. Cu excepția unui singur lucru … aceste distracții sunt accesibile doar pentru copiii sănătoși.
Dur, dar adevărat. Deja de mulți ani, nu doar autoritățile ucrainene, dar și cele locale din multe alte state, uită despre ideea că perioada copilăriei trebuie să fie aceeași pentru toți, echitabilă.
Dar pe acea pantă înaltă cu zeci de trepte, de pe care poți aluneca cu viteză direct într-un ocean de nisip, nu poate urca Iarinka, care suferă de paralizie cerebrală. Iar să savureze rotirea pe carusel nu-i va reuși lui Vanechka, care este în scaun cu rotile. Și nici în leagănul, care te aruncă plăcut în aer, nu se vor putea da micuții ce suferă de tulburări psihice…
Ei pur și simplu nu sunt pe teren, ei nu sunt alături de copiii sănătoși…
Acești micuți stau între patru pereți în casele lor, undeva acolo la al 5-lea, sau al 10-lea etaj al blocului, în care periodic nu funcționează ascensorul.
Desigur că în unele orașe deja a început crearea terenurilor incluzive, dar pentru a ajunge acolo, copiii cu dizabilități au de depășit un șir de obstacole: legate de transport, de drumurile neamenajate și, într-un final, de condamnare din partea copiilor sănătoși, întrucât societatea noastră din fragedă copilărie, involuntar este învățată că acei copii, care au probleme de sănptate, sunt diferiți, deci nu sunt demni de atenția noastră. Terenurile incluzive și spațiile comune sunt menite să schimbe asta! Căci acestea sunt create pentru adaptarea ambelor grupuri.
Această notă, de fapt, este despre șucruri evidente și obișnuite, despre drumul de la muncă spre casă, despre localurile publice și, în primul rând, despre terenurile pentru copii, într-un cuvânt despre viața confortabilă în oraș. Însă vom aborda modul, în care orașele ucrainene confortabile au grijă de acel nu mare, dar ponderabil procent al persoanelor cu dizabilități.
Orașul prin atingeri
Volodya Pîrig – este un tânăr, care cunoaște lumea prin atingeri. Nu vreau și nu îi povesti istoria, de ce s-a întâmplat asta, de unde este și cum trăiește. Pentru că acum nu asta contează!
Voi spune altceva: este un tânăr adecvat, care muncește în calitate de redactor al unuia dintre cele mai populare în regiunea de vest a țării noastre publicații online. Volodya aproape că nu apelează la ajutor din partea altor persoane, iar la serviciu, din sectorul locativ al orașului Lvov – Sihova, zilnic, el vine de sine stătător. Dar asta nu este complicat pentru dânsu. Principala problemă este sub picioare și cu ea, tânărul se confruntă mereu.
Volodya iese din casă și se îndreaptă spre stația de microbuze, ceea ce de obicei durează 15 minute. Dar astăzi el a decis să-și modifice traseul obișnuit și să ne arate de ce nu putea utiliza autobuzul, care este mult mai confortabil, întrucât staționează chiar în fața casei lui. Chiar peste 5 minute tânărul pronunță verdictul: vegetație luxuriantă – e frumos desigur, dar pentru nevăzători, aceasta poate deveni un obstacol.
În continuare, el coboară pe treptele erodate și acolo, între case, unde se termină principalul drum asfaltat, 
începe parcurgerea labirintului.
Anume din acest loc, spre toate direcțiile lumii pornesc cărăruile anevoios împletite: unele sunt formate fiind călcate de leneșii locuitori ai sectorului Sahova, în încercarea probabil de a face o scurtătură în drumul spre stația de transport public; altele – probabil încă de pe timpurile Uniunii au fost amenajate pentru deplasare confortabilă, dar din cauza vechimii s-au risipit și s-au transformat într-o amestecătură de beton, iarbă pietre și lut.
Din cauza acestor cărări împletite, Volodya nu poate ajunge la stație, și deseori rătăcește printre iarbă și drumuri, în special pe timp de ploaie. Dar dacă totul ar fi amenajat și oamenii nu ar forma noi cărări, drumul tânărului până la microbuz ar lua exact 4 minute. Dar pentru a nu se rătăci, el este nevoit să meargă mai departe.
Dar nici pe acolo nu e „prosop brodat” (prv. ucr.), ci drum săpat. Lucrările de reparație aici durează deja o săptămână. E nevoie de schimbat doar plăcile, și pentru asta, în medie e nevoie de 2-3 zile lucrătoate, dar meșterii nu se grăbesc să repare trotuarele. Și până ei tergiversează, Volodya e nevoit să-ți riște viața ieșind pe carosabil, pentru a nimeri în groapă.
Serviciile noastre comunale se pricep la săpatul drumurilor și abandonarea lor pentru luni întregi.
Spre exemplu în sectorul nostru sunt astfel de locuri, unde pietrele și nisipul stau luni în șir, pentru că ceva acolo au reparat, iar să mai repare și suprafața trotuarului, pe care au deteriorat-o, nu le-a venit în cap, iar pentru mine asta este o problemă. Și ea constă nu doar în încălțămintea udă.
Să ajungi în stație – nu e deloc ușor, dar și să nu treci de ea – tot e lucru mare. Căci în Ucraina, amenajarea staíilor de stransport public – aproape că e un nou suflu în urbanistică. În cazul acestui tânăr, microbuzul el îl așteaptă în preajma unei gherete vechi și părăsite, unde nu sunt nici bănci, nici suprafețe tactile, care ar preîntâmpina despre pericole, nici marcaje despre începerea și sfârșirea stației.
Dar astăzi, Volodya nu va merge cu microbuzul… El va parcurge încă 200 de metri, pentru a utiliza tramvaiul.
Și prima problemă în această cale este semaforul nereglementat. De altfel, observând camerele de luat vederi, șoferii totuși opresc mașinile și Volodya cu ușurință traversează stradă. Dar când jurnaliștii nu sunt alături – e mare necaz.
Iar în microbuze și multe autobuze stațiile nu se anunță.
Itinerarul nou Volodya îl însușește timp de 3-4 ore, dacă se încurcă, le cere ajutor trecătorilor.
Totuși, prin centrul Lvovului el asta nu face. Spune că din cauza turiștilor și a permanentei agitații, dar și a circulației cu viteză mare a automobilelor, nimeni nu atrage atenție la rugămințile lui. De aceea, când Volodya merge la serviciu, la stația terminus, de obicei îl așteaptă colegii, care zilnic îl întâmpină, iar apoi îl conduc.
Dar curajoși ca Volodya, cu părere de rău, sunt puțini și motivele sunt evidente: căci pentru nevăzători orașele ucrainene sunt o adevărate pistă cu obstacole într-un final, la fel și pentru cei ce se deplasează în scaune cu rotile. Deși nu! În decursul ultimilor 10 ani de persoanele în scaune cu rotile au început să aibă grijă: construiesc case și cartiere noi cu rampe, doar că unghiurile acestora, te fac să crezi că ele se potrivesc mai degrabă pentru slalom (probă sportivă, în care concurenții se întrec la viteza coborârii), decât pentru un acces sigur.
Dar dvs desigur puteți întreba: dar pentru cine să faci toate astea? De ce să depunem eforturi și să investim atâția bani pentru confortul orașului, dacă în Lvov și în Ucraina în general, nu sunt atât de multe persoane cu dizabilități? Vă veți uimi, dar ei nu sunt atât de puțini și nu sunt foarte vizibili, doar pentru că nimeni nu se gândește la dânșii.
Până în anul 1999, în Ucraina erau până la 2,3 milioane de persoane, oficial recunoscute ca având o anumită dizabilitate, iar asta înseamnă 5% din populația țării. În 2002 acest indice a crescut până la 2,6 milioane de persoane, adică 5,5% din populația Ucrainei. Până în anul 2014, în Ucraina locuiau 2,79 milioane de persoane cu dizabilități. Odată cu începerea războiului, numărul acestora a constituit 2,8 milioane. În general, potrivit informației OMS, în anul 2011, aproape 15% din populația mondială suferă de vreun tip de dizabilitate.
Joaca inegală
Dacă introducem în motorul de căutare Google sintagma terenuri incluzive, reușim să găsim doar câteva articole. Anume din internet putem afla că în Ucraina, cu forțe proprii și din sursele sponsorilor, sunt create doar 10 terenuri incluzive, 2 dintre care se află în Lvov. Unul l-a construit pentru discipolii săi, dar și pentru toți copiii din oraș, Centrul de instruire și reabilitare „Djerelo” (rom. „Sursă”), iar altul a fost procurat din resursele alocate de către UNICEF sub forma unui grant. Acest teren a fost creat în preajma unuia dintre cele mai mari parcuri din Lvov, în apropiere de centrul orașului. Aici este și o rampă bună pentru acces confortabil și chiar și o suprafață din cauciuc (aproape că cel mai costisitor element al acestui teren).
Toate acestea, pe banii grantului au fost realizate de către producătorii ucraineni, dar, probabil că ei nu au solicitat consultanța specialiștilor din domeniu, întrucât atât părinții copiilor cu dizabilități, cât și specialiștii afirmă că unele elemente planificate drept incluzive, foarte greu pot fi numite potrivite.
Spre exemplu cutia cu nisip – formată din 2 secțiuni, amplasate la diferite niveluri, ar fi trebuit să funcționeze în baza următorului principiu: cea de sus – pentru copiii în scaune rulante, cea de 
jos – pentru toți ceilalți. Dar cea de sus este întratât de înaltă, încât un copil în scaun nici nu va putea arunca o privire în acea cutie cu nisip și nici cea de jos nu e potrivită pentru asta.
Aflăm că întreprinderea-producătoare a realizat și caruselul, dar întratât de incomod, încât acest element UNICEF a fost nevoit să-l comande separat de peste hotare. Este vorba despre acest mic carusel, cu două locuri și un acces comod pentru copiii în scaune cu rotile, adică pe acest carusel, se pot roti împreună și concomitent două grupuri de copii. Și un astfel de joc își face vizibile și rezultatele: copiii nu fac diferențe între ei – pe teren ei sunt Egali.
Voi adăuga: asemenea terenuri, amenajate din banii rantului, în Ucraina sunt 4 – 4 terenuri, care par a fi incluzive.
Cineva va spune: bine că măcar acestea sunt. De acord, dar mai există o problemă, și anume crearea în oraș a nivelului de confort necesar persoanelor cu dizabilități.
Terenurile incluzive pentru copii trebuie să fie cel puți în fiecare sector al orașului, pentru ca părinții să nu fie nevoiți să se deplaseze cu transportul public tocmai cine știe unde.
Spre exemplu, terenul din Lvov, deși este amplasat într-un loc confortabil, totuși are un specific al său. Cei, care au venit aici să se joace pe săturate, vor dori să se ocupe și cu alte activități, care aici sunt accesibile. Puțin mai sus de teren este amplasat un imens parc dotat cu diverse caruseluri, care se potrivesc copiilor cu dizabilități. Aici sunt prevăzute diverse tipuri de distracție, însă de a ajunge aici, pentru copiii în scaune cu rotile – este imposibil din cauza înălțimii scării și a rampei, care nu se potrivesc pentru deplasare.
Alexandr Molodîi
Director al Parcului de cultură din Lvov
Anume așa se construiau parcurile pe timpurile sovietice. Atunci nu se gândeau la confortul oamenilor din scaune cu rotile și în special al copiilor. Nu se luau în calcul nici necesitățile mămicilor, care erau nevoite să împingă cărucioarele pe o rampă foarte abruptă. Directorul Parcului de Cultură din Lvov, Alexandr Molodîi recunoaște că a face confortabilă calea de la teren spre caruseluri e aproape imposibil, pentru asta e nevoie de resurse impunătoare, pe care parcul nu le deține. De aceea, terenul parcă este, dar jocul în comun al copiilor așa și nu mai este…
Dar de grupurile c mobilitatea redusă, în orașele ucrainene, totuși au grijă.
Spre exemplu, direcție cultură a orașului Lvov și-a propus in plan destul de ambițios – pe parcursul anului curent să creeze toate condițiile necesare liberului și confortabilului acces în toate localurile de cultură: teatre, biblioteci, muzee și altele.
În capitală, străzile se amenajează cu rampe, în Pokrovsk se instalează teren incluziv. Anume așa – una pentru întregul oraș, unde împreună se joacă micuții cu dizabilității cu ceilalți copii. Mai mult, subiectul terenurilor incluziv a fost o noutate pentru Ucraina, căci până acum, spațiile de divertisment se amenajau fără a lua în considerare necesitățile copiilor cu dizabilități. De asemenea, acestea se construiau uitând și de mamele cu cărucioare, sau părinții în scaune cu rotile.
Yaroslav Gribaliski
Consilier al edilului or. Lvov
A cui este problema aceasta? A conduceri țării, care ar trebui să aibă grijă de asta și să adopte proiecte de legi respective? A orașului, care din resurse proprii ar trebui să facă asta? Sau a oamenilor? Ucraineanca Elena Stețiv-Villareali consideră că nimeni în afară de dânsa, nu ar putea crea fiicei sale un spațiu de joacă potrivit și a demonstrat că societatea mișcă munții.
„Puntea fermecată”
Acest teren este arhiplin anul împrejur. Dar ea este departe de Ucraina. În Palo Alto, California se află cel mai mare teren incluziv din Statele Unite ale Americii. Terenul „Puntea fermecată” – precum este denumit, este accesibil copiilor și maturilor indiferent de starea fizică, mentală sau tactilă. Și nu va veni să credeți, principalul dezvoltator al acestei idei a devenit ucraineanca Elena Stețiv-Villareali.
În acest teren, femeia a pus suflet, căci aceasta cu adevărat este accesibilă pentru oricine: și maturi și copii. Aici sunt prevăzute jocuri și distracții pentru toți copiii cu dizabilități. Proiectul a fost elaborat timp de tocmai 8 ani. Asupra lui au muncit diverși specialiști, care au luat în calcul părerile părinților, au comunicat cu producătorii și tocmi după asta au instalat terenul, care a costat 4 milioane de dolari.
Toate astea – din banii donatorilor, dar și ai părinților. Nici orașul nu a stat deoparte: primăria din Palo Alto a pus la dispoziție gratuit terenul și muncitori, dar și a finanțat coordonarea planurilor arhitecturale. Acest spațiu al copiilor este unul gratuit și într-adevăr a devenit cel mai frecventat loc din acest orășel californian.
Terenul incluziv din SUA
În SUA terenurile incluzive și adaptarea orașelor pentru persoanele cu dizabilități unt parte a legii încă din anul 1990. De atunci, toate spațiile publice sunt dotate cu rampe, toalete speciale și plăci marcate. Toate terenurile americane pentru copii, sunt construite în conformitate cu cerințele organelor specializate – spațiile comune sunt accesibile pentru cei, care se deplasează în scaune cu rotile. În „puntea fermecată”, în scaun cu rotile poți ajunge în fiecare colțișor al terenului: la carusel, la căsuță, la leagăn, la instalațiile pentru antrenamente și la teatru. E foarte gălăgios aici, dar nu s-a uitat nici despre copiii cu autism. Pentru ei sunt create zone speciale de odihnă, unde totul este izolat de sunet. Terenul este amenajat în așa fel, încât părinții și copiii să-și petreacă liber timpul, iar împreună cu copiii cu dizabilități să se joace și cei, care nu au probleme fizice.
Ideea doamnei Stețiv-Villareali în orășelul californian, la început a fost privită sceptic, dar când proiectul a fost implementat și el a început să funcționeze, a apărut o mișcare imensă, care a fost denumită „Puntea fermecată”. Astăzi, în baza schemelor doamnei Elena, în America se construiesc zeci de terenuri asemănătoare, iar Guvernul a alocat în acest sens 10 milioane de dolari.
Niciodată nu m-am gândit că mica mea idee de teren poate inspira spre realizarea a tot asta!
Fiica mea Eva a pus începuturile unei mișcări fermecate. Anume ea l-a denumit și pentru ea am creat acest teren, căci fiica mea tot are dizabilitate. Noi nu putem schimba lumea, sau politica națională, dar putem facem colțișorul nostru de lume un pic mai bun.
Așa consideră și în organizația obștească din Lvov „Părinții în acțiune”.
Acum tinerele mămici planifică să creeze un proiect și să-l depună spre aprobare la primărie. În Lvov sunt amenajate peste 600 de terenuri pentru copii, care seamănă între ele, de aceea părinții tineri întreabă de ce să le clonăm și în continuare, dacă putem să diversificăm spre exemplu prin elemente incluzive. Și asta nu este atât de costisitor precum pare.
Yulia Gvozdovich
Președintă AO „Părinții în acțiune”
În organizația obștească acum au loc consultări cu producători suedezi de spații specializate pentru copii și chiar s-au selectat deja câteva variante. Desigur nu este un lucru ușor, căci înainte de creare, aceste terenuri trebuie foarte bine gândite.
O atenție sporită se acordă accesibilității copiilor și părinților indiferent de stările lor fizice. Urmează, un aspect cu adevărat important – suprafața terenului (iarbă artificială, sau suprafață din cauciuc), căci e foarte complicat a te deplasa în scaun cu rotile pe nisip și suprafețe neuniforme. Și cel mai important: cum să faci terenul interesant pentru toți? Copii trebuie să se bucure aici, să se distreze și să nu se simtă dezavantajați din cauza că nu pot ajunge undeva sau nu pot savura un atare carusel. Spre exemplu în Suedia deja de mulți ani activează o companie, care elaborează elemente incluzive pentru terenuri de joacă comune: astea sunt balansoare, leagăne, caruseluri, căsuțe, piste pentru alunecare și diverse elemente care contribuie la dezvoltare.
De aceea Yulia Gvozdovich și susținătorii ei, acum efectuează o muncă deloc ușoară: încearcă să facă astfel încât pe terenul lor toți să fie fericiți! În această organizație obștească se consideră că dacă în fiecare oraș din Ucraina ar apărea cel puțin câte un grup de inițiativă, care ar propune idei similare, atunci în decurs de 5 ani situația cu terenurile incluzive și accesul confortabil spre acestea s-ar schimba spre bine. Mai ales dacă am învăța copiii de mici să respecte diversitatea, atunci în viitor nu vor apărea situații incomode sau rușinoase. De altfel, nu toți părinții sunt de această părere. În același timp, în Ucraina deja au apărut grupuri de inițiativă ale părinților, care, spre exemplu își învață copiii să trăiască în armonie cu natura. Și eu sunt sigură, că devenind maturi, acești copii nu vor distruge plantațiile verzi din orașele lor, întrucât pentru ei asta va contrazice normele morale.
Autoare: Irina Papirnik
Video: Vitalii Chvak
Foto: Pavel Palamarchuk
Montaj: Anastasia Kovach-Petrushenko
Categorii
ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI LA BASARABEASCA
Pedagogii din raionul Basarabeasca și-au celebrat ziua lor profesională. Cu această ocazie, la LT,,A. Puşkin” a avut loc o deosebită festivitate, în cadrul căreia toate cadrele didactice din raion au fost omagiate.
Zeci de copii din r. Basarabeasca s-au odihnit, în acest an, în mai multe tabere de odihnă din ţară. Foile de odihnă gratuite au fost repartizate copiilor din familii social-vulnerabile şi numeroase, eminenţi, premianţi la olimpiadele şcolare şi cele sportive. Mai multe detalii, au fost oferite de către şefa Direcţiei Învăţământ, în cadrul orei controlului a şedinţei Consiliului raional.
Categorii
INTERIMAT FĂRĂ DE SFÂRŞIT
Chestiunea cu privire la vacantarea funcţiei de şef al Direcţiei Finanţe şi cea de secretar al Consiliului raional Basarabeasca, a fost pusă în discuţie la şedinţa consiliului raional.
