Istoria de migraţie a trei cetăţeni ai Republicii Moldova în ţările din Uniunea Europeană. Sunt trei motive diferite de a pleca, trei istorii diferite şi trei „finaluri” diferite.
Autor: Esupport
Drumul spre casă: Repatrierea și reintegrarea refugiaților sirieni
Doar 3% din palestinienii arabi din Ierusalim sunt creștini, în timp ce statisticile de la mijlocul secolului al XX-lea indică faptul că ei reprezentau jumătate din populația palestiniană arabă a orașului, înainte de înființarea Israelului în anul 1948.
Aproximativ 10 000 de creștini palestinieni au rămas în orașul sfânt și aparțin la mai mult de 6 secte. Cauza principală este reducerea natalității comparativ cu familiile musulmane și numărul tot mai mare de evrei israelieni, care emigrează din toate colţurile lumii. Cu toate acestea, migrația are un rol semnificativ din cauza condițiilor economice, sociale și politice cu care se confruntă orașul ocupat și orașul vechi.
Aceasta este istoria a trei imigranți, care își împărtășesc gândurile și experiența prin intermediul aplicaţiilor WhatsApp și a lui Simon Azazian, palestinian-armean, care nu vrea să plece și lucrează la consolidarea rezistenței.
Categorii
Cartierul Tineretului-69
Ce se întâmplă cu organismul uman când nu primește hrană? Creierul declanșează mecanisme puternice de supraviețuire, iar omul va dori să mănânce cu orice preț.
Pe vremea foametei organizate din 46-47, în Moldova Sovietică, se mânca orice: lobodă, coajă de stejar, țiștari, scoici, șerpi, șoareci. În cele 150-170 de zile de foame, atât cât se poate trăi fără o sursă de mâncare constantă și sănătoasă, schimbările fizice și psihice ale organismului uman sunt uluitoare. Creierul declanșează mecanisme puternice de supraviețuire, iar omul va dori să mănânce cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă să consumi carnea propriilor copii.
Pe 6 iulie curent s-au împlinit 70 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val al deportărilor staliniste din Basarabia. Operațiunea denumită conspirativ „IUG” (Sud – trad. din rusă) a coincis cu perioada foametei organizate din Moldova sovietică. Psihanaliștii susțin că aceste fenomene ne-au marcat profund. Am crescut cu bunici și părinți care ne-au învățat că „dacă avem o bucată de pâine pe masă, suntem fericiți”. Așa că ne-am obișnuit să nu cerem prea multe – și dreptate, și cultură, și democrație. E suficient că avem pace și ce mânca.
***
Am adunat mărturii ale supraviețuitorilor foametei din 1946-1947 și am încercat să aflăm ce înseamnă „să mori de foame”. Pentru a înțelege prin ce trece corpul și psihicul omului atunci când nu primește hrană, am discutat cu mai mulți specialiști:
Sergiu Munteanu, medic nutriționist
Victoria Damașcan, medic endocrinolog
Vera Budan, psihologă practiciană
Zinaida Bolea, doctoră în psihologie
„Pe timpul foametei eu aveam 8-9 ani. Eram atât de slab, cu pântece mare, ca de păianjen… Mâncam lobodă și… cam atât. Norocul nostru că aveam o văcuță și beam și lapte din când în când. Tata a fost de câteva ori în Ucraina, pe la niște fabrici de zahăr, și aducea borhot pe care îl amestecam cu verdeață și-l fierbeam. Și cu toate că eram rupți de foame, îmbucam anevoie terciul cela, deoarece grozav de neplăcut mai era la gust. […] Tata era lemnar și noi, cât el tăia cu ferestrăul, strângeam rumegușul și mama sclipuia din el ceva de-ale gurii. Despre gust nu vă mai spun, cred că vă închipuiți cum era… Pe urmă statul a început a da câte oleacă de făină de soia, făceam o mămăligă din ea, nici azi n-o pot uita.”
Gheorghe Tomașenco, Ruseni, Edineț
„Cartea Foametei”, Larisa Turea
Principala sursă de energie pentru tot este glucoza, deoarece creierul nu funcționează fără glucide. (Glucoza se conține într-o gamă variată de produse, de la pâine, semințe, orez, cartofi până la fructe, legume, cereale, paste făinoase – n.r). Avem depozite de glucide în ficat și mușchi. Primul lucru pe care-l face organismul când n-are parte de hrană este să mobilizeze aceste depozite în sânge pentru a asigura activitatea creierului și acest lucru se întâmplă foarte rapid. Nu trebuie să treacă zile, ci câteva ore. În principiu, primele trei zile de înfometare reprezintă etapă mai acută. Practic acum au loc majoritatea schimbărilor metabolice. După patru zile de foame, organismul începe a folosi ca sursă de energie grăsimile, întrucât rezervele de zahăr din sânge se termină. Așadar, în perioada următoare scade țesutul adipos.
„Care nu mai avea defel ce mânca pornea pe jos în căutarea unei închipuiri de hrană. De nevoie, lumea mânca ghindă, urzică moartă, urzică vie, nalbă, într-un cuvânt, tot ce era verde și creștea. Mâncam și broaște, și șerpi – da, da, jupuiai pielea, o dădeai într-o parte și mâncai carnea, că n-aveai încotro. Femeile au fost mai rezistente, mai tari, mai curajoase în fața greutăților și a morții. De fapt, ele au dus pe umeri povara cea mai grea. Mama mea, țin minte, se ducea la Răut și strângea scoici. Le curățea chiar acolo, pe mal, da dacă nu-i ajungeau puteri, le aducea acasă, le opărea cu uncrop și după asta le mâncam.”
Ion Toderaș, Gura-Camencii, Florești
„Cartea Foametei”, Larisa Turea
Unul dintre mecanismele de apărare a organismului este să scadă rata metabolismului. Astfel, peste aproximativ o săptămână de foame, se trece la un regim de letargie, semi-adormire a organelor. Se atestă și pierderea percepției de sete. Așadar, oamenii, pe lângă faptul că sunt malnutriți, sunt și deshidratați. Cu cât timpul trece, începe să se accentueze apatia și depresia. Insuficiența de proteine cauzează și o scădere drastică a imunității (imunoglobulinele, adică anticorpii sunt și ei tot proteine), omul fiind mult mai susceptibil la diverse infecții.
„Prin bălțile noastre de lângă Prut scobeam niște rădăcini de papură, de stuf, rogoz, le aduceam acasă și după ce le uscam un pic, le duceam la râșniță. Coceam niște turte de pleavă, căci vă dați seama, astea erau niște rădăcini dulci și anume pentru asta le scormoneam. Mai trist era că cei care mâncau începeau imediat să se umfle. Neavând altceva nimic de mâncare, oamenii au început să nu se mai miște, stăteau cu zilele în casă, prin curte, în drum ieșeau rar de tot, erau total extenuați. Noi eram șase în familie și după ce slăbiserăm înspăimântător, am pornit a ne umfla. Pornise distrofia totală și tot satul zăcea la pământ.”
Gheorghe Vodă, Văleni, Vulcănești
„Cartea foametei”, Larisa Turea
Peste 3-4 luni, în ultimă fază, organismul începe să folosească proteinele din mușchiul inimii și a organelor interne. Trebuie să știm că proteina este baza funcționării majorității organelor vitale. Creierul se apără până în ultimul moment și nu permite să se folosească substanțele din el. În cea de-a 5-a lună, corpul este deshidratat, uscat în totalitate. Omul se transformă într-un schelet și se pregătește de moarte.
„Macuhul era cel mai mare delicates. […] Aveam râșniță și ea ne-a fost scăparea: cu ea măcinam grăunțele găsite de bunelul, apoi ciocălăii sfărâmați întâi cu ciocanul. În afară de asta se mai adăuga un fel de rumegătură de lemn de stejar. Mama amesteca toată masa asta la un loc și fierbea un soi de terci, nici nu-i pot găsi o analogie potrivită. […] Aveam nouă ani, știam că omul poate să moară, dar încă nu-mi dădeam seama ce înseamnă asta. Cei mai mulți au murit sub ochii mei, primăvara, când a început să se întărească un pic grâul, orzul. Oamenilor nu le ajungea răbdarea să aștepte ca să dea în pârg, da-l măcinau de verde, îl amestecau cu buruieni, ca să fie mai mult, cu lobodă, cu știr, făceau un fel de turte fierbinți, n-aveau răbdare ca să se răcorească și le mâncau. Mulți își aprindeau stomacul, mațele sau se umflau, devenind de nerecunoscut. O chestie îngrozitoare: vedeai cum se pornește și nu merge ca omul, ci în patru labe și păștea iarbă.”
Pavel Bălan, Călinești, Fălești
„Cartea Foametei”, Larisa Turea
***
Dacă omul consumă totuși anumite vitamine și minerale, dar fără proteine, fazele prin care trece organismul sunt cam aceleași. În acest caz, se evidențiază o umflare generală a organismului cu edeme la mâini, picioare și față (Sindromul Kwashiorkor). Acest lucru se întâmplă, pentru că, organismul primește vitamine și minerale, dar nu primește proteina care să mențină lichidul în spațiul vascular și să nu-i permită să se ducă în țesuturi. Canibalismul, consumul de șoareci etc. nu va avea impact negativ asupra sănătății atât timp cât carnea este prelucrată termic.
În urma discuțiilor noastre cu specialiștii, am elaborat o sinteză a etapelor înfometării organismului uman pe care o prezentăm în continuare:
Criza alimentară a început în RSSM în 1945 fiind provocată, în principiu, de politica fiscală a statului sovietic. Seceta din acei ani a înrăutățit situația țăranilor. Autoritățile sovietice au obligat gospodăriile țărănești să dea totul statului: semințe de floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, carne, lapte, brânză, lână, ouă. Campaniile de colectare a alimentelor din satele Moldovei s-au desfășurat abuziv și nemilos. „Ne-au măturat podurile”, spun, astăzi, bătrânii care și-au trăit copilăria în acele vremuri zbuciumate. În februarie 1947, în Moldova sovietică, au fost înregistrate peste 240 mii de cazuri de distrofie alimentară (stare patologică ce constă în alterarea structurii organismului ca urmare a tulburărilor de nutriție – n.r), potrivit datelor incluse în culegerea de documente „Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnată de Anatol Țăranu.
Foametea îndelungată produce schimbări majore și la nivel psihic. Specialiștii susțin că în asemenea situații de criză, omului i se actualizează instinctul animalic. Unii, grație unei etici morale pe care o au, nu vor recurge la fapte condamnabile, ci vor alege, mai degrabă moartea, în schimbul demnității lor umane. Alți indivizi, însă, cu altă structură psihică, într-un moment de dezorganizare, sunt capabili de acte reprobabile, precum canibalismul. În pofida faptului că n-au mâncat zile și săptămâni în șir sau au avut o hrană extrem de săracă, mulți copii și adolescenți au rezistat. Aceștia și-au salvat viața consumând ierburi, plante și alte mâncăruri încropite din ce găseau care le-au asigurat un minim de minerale și vitamine.
Astăzi, supraviețuitorii foametei își amintesc cu durere despre trecut. „N-aș mai mânca acum ce mâncam atunci”, spune Ludmila Gorceag, o femeie în vârstă de 84 de ani, care ne-a primit în curtea gospodăriei sale îngrijite din comuna Ciorescu. „O să vă fac un fel de cașă pe care ne-o făcea mama pe vremea foametei. Acum, hrănesc orătăniile cu ea”, ne-a spus bătrâna.
Ludmila și-a trăit copilăria în foamete, iar adolescența în Siberia, fiind deportată alături de mama și frații săi. Cu toate acestea, nu și-a pierdut nici o clipă blândețea și mărinimia.
În RSSM, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, se menționează în culegerea de documente Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnată de Anatol Țăranu. Unul dintre acestea a fost fixat în procesul-verbal al unui interogatoriu, făcut de reprezentanții legii, datat cu 21 și 22 februarie 1947 și publicat în aceeași lucrare. Unii istorici susțin că ar fi avut loc mai multe asemenea acțiuni care nu au fost depistate oficial.
Atenție! Acest conținut vă poate afecta emoțional.
Întrebare: La interogatoriile anterioare i-ați dat anchetei mărturii contradictorii, într-un caz ați spus că l-ați tăiat pe fiul Nicolai împreună cu soția, iar în cel de-al doilea că l-a tăiat soția împreună cu tatăl dumneavoastră, ancheta cere de la dumneavoastră mărturii veridice, oneste.
Răspuns: […] Când soția mea a ieșit afară, adică în cealaltă cameră, tata a început să mă convingă să-l tai pe fiul meu Nicolai și să-l întrebuințăm pentru mâncare, la început eu nu acceptam, iar când soția s-a întors în cameră, i-am povestit despre discuția cu tata în prezența mamei, la care soția și mama au fost de acord, […] tata i-a retezat gâtul copilului, după care noi l-am tăiat în bucăți, l-am fiert și l-am mâncat împreună, toată familia. Au trecut patru zile, eu împreună cu soția mea și cu tata, în lipsa mamei, ne-am înțeles să o tăiem pe mama și când ea s-a întors în cameră și s-a așezat pe pat, soția a apucat-o de mâini și a doborât-o. […] Am mâncat cu toții și carnea mamei.
Întrebare: Cum a participat tatăl dumneavoastră la omorul mamei?
Răspuns: La omorul mamei tata nu a participat deloc, dar când o tăiam el se afla în locuință și se uita la noi. După omorul mamei au trecut 7 zile. M-am înțeles cu soția să-l omorâm pe tata […], eu i-am retezat cu cuțitul gâtul și în același fel am întrebuințat o parte din carne în mâncare, iar pe celelalte eu le-am ascuns în zăpadă unde au fost și descoperite.
Întrebare: Ce v-a făcut să vă omorâți fiul, mama și tata?
Răspuns: Eu omoram, pentru că nu-mi era de ajuns rația alimentară și întrebuințam carnea în mâncare.
Canibalismul este un fenomen întâlnit în condiții extreme. Vera Budan, psihologă practiciană, spune că regimul psihic de supraviețuire are o singură sarcină, să facă absolut tot ca să ne țină în viață. „Acesta blochează morala, iar regulile sociale nu mai reprezintă un filtru pentru comportamente. Oamenii care au fost în stare să recurgă la aceste acte, nu au avut neapărat dereglări psihice, anterior. Totuși, durerea a ceea ce au făcut nu-i va lăsa să trăiască o viață normală, după ce se vor „trezi”, explică specialista.
***
Specialiștii spun că, din punct de vedere psihologic, se pot formula mai multe ipoteze despre ce a însemnat foametea organizată. În primul rând, aceasta a permis sistemului represiv să construiască o formă de manipulare. Populația a fost adusă la o stare de funcționare arhaică, foarte primitivă, când omul este pus în contact cu nevoile fundamentale ale sale care țin de instinctul de supraviețuire: hrană, adăpost, somn etc.
Oamenii au fost impuși să regreseze la această nevoie primitivă, fundamentală care ținea de supraviețuirea lor fizică, concretă, aici și acum. Această stare de regresie dezumanizantă riscă să anuleze celelalte nevoi: de identitate națională, de afiliere culturală, nevoia de căutare a unui anumit sens, nevoia de libertate, de identitate comunitară, nevoia estetică etc”, explică Zinaida Bolea, doctoră în psihologie. Astfel, un individ supus unor stări de limită, poate fi manipulat cu mai multă ușurință.
Psihanaliștii spun că este foarte important să ne putem imagina cum un om, care a trecut prin această foamete, va percepe cognitiv și emoțional tot ce va veni după. Foametea din 1946-1947 a durat destul de mult, încât oamenii să interiorizeze această stare de neputință.
„Respectiv, după această perioadă de limită, ajutorul din partea statului sovietic a fost simțit amplificat, ca o salvare. Pâinea s-a transformat în element salvator, iar pentru sistemul represiv era important ca poporul să știe și să țină minte cine i-a adus pâine, cine l-a salvat”, precizează Zinaida Bolea.
Foametea organizată acum mai bine de 70 de ani a lăsat amprente puternice care se răsfrâng și asupra noii generații. „În discursul nostru colectiv, mai ales în comunitățile rurale, întâlnim mesaje de genul: lasă că dacă avem o bucată de pâine pe masă este bine. Adică să nu fim prea capricioși, să nu mai cerem prea multe – și dreptate, și cultură, și democrație. Este suficient că avem pâine. Noi, ca și comunitate, ținem minte cum este să nu ai ce pune pe masă. Am fost supuși unor trăiri traumatice în acest sens”, relevă doctora în psihologie.
Sursa: sergey-v-fomin.livejournal.com
120-180
de oameni mureau lunar în sate
240.000
de distrofici
(cifră înregistrată în februarie 1947)
200.000
de oameni au murit din cauza foametei
(cifrele oscilează între 150 – 200 mii morți)
*Date extrase din culegerea de documente „Foametea în
Moldova sovietică (1946-1947)” de Anatol Țăranu, apărută în anul 2017
Cine și cum despăgubește victimele represiunilor politice și Holocaustului
Mulți dintre cei care au primit despăgubiri pentru averile confiscate în perioada deportărilor nu sunt mulțumiți de suma primită de la stat. Cu toate acestea, din 1992 procesul de reabilitare a victimelor regimului totalitar sovietic continuă. Pentru unele familii, recuperarea documentelor poate dura ani, de aceea, la sediile comisiilor de profil din raioane, mai poate fi întâlnit câte un bătrân care vrea să ceară despăgubiri.
O altă categorie de oameni, supusă represiunilor în aceeași perioadă – victimele pogromurilor evreiești și romii care au supraviețuit Holocaustului – nu au primit nimic din partea statului. Aflați în continuare istoriile a doi oameni care au traversat două dintre cele mai tragice perioade ale istoriei – represiunile staliniste și Holocaustul.
Pentru a aduna toate actele necesare pentru a primi despăgubiri, Constantin Nicolaescu din satul Lozova, Strășeni, a avut nevoie de trei ani. El este considerat victimă a represiunilor politice a regimului sovietic, chiar dacă nu a fost deportat. Au fost duse însă în Siberia rudele sale. A angajat un avocat, dar tot spune că procesul a fost complicat și acum nu-și mai amintește exact ce bunuri pierdute de familia sa au fost trecute în acte și evaluate pentru plata despăgubirilor.
Conform deciziei comisiei respective din anul trecut, Constantin Nicolaescu urmează să primească, în total, 538 590 de lei din bugetul statului. Conform legii, suma va fi plătită în tranșe timp de cinci ani. „Trebuie să-mi dea câte 108 mii de lei în fiecare an. Trebuie să aștept cinci ani, dar mâine-poimâine pot să zdohnesc, că-s bolnav cu inima. Apoi soția mea va trebui să umble pe drumuri pentru a dovedi că-s banii mei…”, spune Constantin. Evită să comunice mai multe detalii la telefon, iar în vizită la el nu putem merge, întrucât acum se află în spital și se știe când va fi externat.
Familia mătușii pe linia mamei lui Constantin Nicolaescu a fost deportată în Siberia. Potrivit lui, tânăra familie și bebelușul de trei zile au fost duși, iar averea le-a fost confiscată. „Au venit înapoi. Părinții au murit, iar fiica a rămas. Este beteagă și nu a avut cine strânge documentele”, a declarat bătrânul.
„Bunicul meu la fel a fost deportat, dar lui nu i-au luat nimic, pentru că nu avea gospodărie mare. Nu am ce umbla, ca să am ceva câștig. Ce o să-mi dea? 100-200 de lei și să umblu patru ani? Nu-mi iese”, concluzionează Constantin Nicolaescu, deja informat despre ce despăgubiri ar putea obține pentru puțina avere pierdută a bunicului.
Pentru casa mătușii, a primit 360 de mii de lei. De asemenea, au fost evaluate și lucrurile pe care le avea în casă și în jurul ei, cum ar fi: paturi, scaune, animale, veselă de porțelan german, icoane, orologiu mecanic, burghiu, sfredel, cherestea, ferestrău și alte instrumente pentru lemnărie. Valoarea lor a fost calculată și inclusă în suma totală a despăgubirilor.
DOSARUL LUI Constantin Nicolaescu
La Comisia specială de examinare a cererilor de restituire a bunurilor sau de recuperare a valorii acestora către victimele reabilitate ale represiunilor politice din cadrul Consiliului raional Strășeni (da, aceasta este denumirea oficială a acestei comisii), în 2018, au fost depuse doar trei cereri. Singura cerere acceptată a fost cea a lui Constantin Nicolaescu. Anul acesta nu a fost depusă nicio cerere, ne informează Raisa Delimavschi, secretara Comisiei. Potrivit lui Alexandru Postică, directorul Programului Drepturile Omului din cadrul Asociației „Promo-LEX”, numărul este atât de redus pentru că procesul de colectare a actelor este foarte anevoios.
7 milioane de lei
au fost prevăzuți din bugetul de stat (2019)
pentru reabilitarea victimelor represiunilor politice
Cca 8400 de victime ale represiunilor
politice primesc o alocație lunară de 500 de lei
Potrivit secretarei, din dosarul lui Constantin Nicolaescu lipseau actele de confiscare ce-ar fi indicat averea familiei deportate. Ca să poată primi despăgubiri, acesta a mers în instanța de judecată și, cu ajutorul martorilor, au stabilit ce bunuri mobile a avut familia deportată și care era suprafața casei.
În instanța de judecată ajung cei care nu au toate documentele. Cei care nu au această problemă, care dețin toate actele de confiscare, trebuie să parcurgă următoarele etape:
Potrivit Legii nr. 1225 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, bunurile imobiliare se evaluează în baza calculelor efectuate de oficiul cadastral teritorial.
Costul animalelor domestice, al păsărilor, al produselor agricole și al altor bunuri se stabilește conform prețurilor de piață la data examinării cererii. Valoarea bunurilor mobile este determinată de către companiile licențiate în evaluare. Raisa Delimavschi spune că au existat cazuri când Comisia a refuzat să plătească suma pe care o cereau moștenitorii, însă majoritatea au primit exact valoarea bunurilor confiscate.
În contradicție, Alexandru Postica, implicat în multe dosare de despăgubiri, a menționat că nu a întâlnit nicio persoană care să fie satisfăcută de compensațiile primite și există puține cazuri în care au solicitat o sumă și aceasta a fost aprobată. Potrivit specialistului, sumele despăgubirilor ar fi diminuate drastic, în special al bunurilor imobile.
Evaluatorii bunurilor imobiliare au declarat că nu există vreo diferență între evaluarea unui bun imobil confiscat în trecut și a unui bun imobil actual. Conform specialiștilor, există trei metode de a stabili prețul unui imobil: metoda costului, metoda venitului și metoda de piață. Cei de la Oficiul Cadastral Teritorial urmează metoda costului: cât ar putea să coste un bun imobil pe care-l construiești de la zero până la starea în care este astăzi, luând în considerare gradul de uzură. Prețul stabilit de Oficiul Cadastral Teritorial diferă de prețul de piață, pentru că cel din urmă se stabilește prin cel puțin două metode din cele menționate mai sus.
Federația Rusă nu și-a asumat reabilitarea victimelor regimului sovietic
Anterior, Polonia, Ucraina, Estonia, Letonia și Lituania au condamnat deportările în Siberia. Liderii politici ale acestor țări au cerut Federației Ruse, succesoare de drept a URSS, să achite compensații. Totuși, funcționarii înalți ai Rusiei au declarat de nenumărate ori că aceste solicitări ar fi nefondate.
Legea nr. 1225 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice reglementează procesul de reabilitare și despăgubire doar a victimelor regimului totalitar. Asta pentru că Republica Moldova este succesoarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. În lege nu este scris niciun cuvânt despre reabilitarea victimelor Holocaustului – un alt act de exterminare în masă produs în aceeași perioadă istorică – anii celui de-al Doilea Război Mondial. De această dată ținta au fost evreii și romii.
În general, din toate statele ex-sovietice, doar Lituania și-a asumat responsabilitatea de a despăgubi victimele Holocaustului. Procesul a început în 2011 și va dura până-n 2023, perioadă în care victimele vor primi 37 de milioane de euro. Anual, statul lituanian acordă câte 3,6 milioane de euro pentru organizarea diferitelor evenimente pentru comunitatea evreiască din Lituania. De asemenea, s-au alocat 869 de mii euro evreilor lituanieni, aflați peste hotarele țării. Totuși, doar 60% dintre victimele Holocaustului din Lituania le-au fost restituite bunurile imobile, iar în 10% din cazuri le-a fost achitată contravaloarea bunurilor sau au primit despăgubiri.
Recent, vecina Lituaniei a încercat să facă un pas în față către soluționarea acestei probleme. La sfârșitul lunii iunie, deputații Letoniei au propus o inițiativă legislativă prin care se dorea alocarea a 40 milioane de euro pentru comunitatea evreiască, victimă a Holocaustului. Totuși, inițiativa nu a fost susținută.
Cât despre Republica Moldova, în decembrie 1992, Parlamentul a solicitat Guvernului să abordeze cu Guvernul Federației Ruse, țară considerată succesoare a URSS, alocarea de bani pentru despăgubirea cetățenilor Republicii Moldova supuși represiunilor politice. Potrivit lui Alexandru Postica, asta nu s-a întâmplat niciodată.
De cealaltă parte, Germania, a plătit compensații victimelor celui de-al Doilea Război Mondial și continuă să o facă.
Pe 18 iunie 2019 am solicitat Ambasadei Federației Ruse și Ambasadei Germaniei la Chișinău să ne spună ce organizații sau instituții din aceste țări au plătit despăgubiri victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Peste opt zile, Ambasada Germaniei ne-a expediat un răspuns, însă Ambasada Federației Ruse la Chișinău nici astăzi nu a confirmat recepționarea și înregistrarea solicitării.
Potrivit Ministerului Finanțelor din Germania, până în anul 2018 au fost achitate peste 76 de miliarde de euro compensații la capitolul „Consecințele războiului și repararea lor”.
De asemenea, Ambasada Germaniei la Chișinău informează că există o serie de servicii pentru victimele regimului național-socialist. Printre acestea – instituirea unei proceduri speciale de integrare a imigranților evrei, oferirea pensiilor și prestațiilor de recunoaștere acordate foștilor muncitori forțați, prestații drept recunoașterea muncii într-un ghetou și altele.
Evghenia Stoianov are 92 de ani și este de etnie romă. Ține minte foarte bine cum ea și rudele sale au fost mințite că vor fi duse spre pădurea din Cosăuți, însă au ajuns pe malul râului Bug, în județul Golta, Guvernământul Transnistriei, aflat sub administrația românească între 1941-1944. Evghenia Stoianov, împreună cu alți 7000 de oameni din Basarabia au ajuns în lagărul de concentrare Bogdanovca.
https://www.youtube.com/watch?v=ye6hkw3sLtw
Astăzi, Evghenia are doi copii la cimitir și alți doi peste hotarele R. Moldova. De bătrână îngrijește nepoata de 17 ani, Slavianka. Totuși, durerea cauzată de absența copiilor nu se compară cu cea pe care a simțit-o mulți ani în urmă. Spune că i-a iertat pe cei care au deportat-o și torturat-o.
Astăzi, ca Evghenia Stoianov mai sunt încă 79 de romi în Soroca, victime ale Holocaustului. Ei primesc ajutor material din partea fundației germane „Erinnerung, Verantwortung und Zukunft” prin intermediul Asociaţiei Tinerilor Romi „Tărnă Rom” pentru a doua oară. Președintele asociației, Marin Alla, spune că înțelegerea cu fundația germană a fost să le ofere victimelor ajutor material și nu financiar. S-au alocat:
DOSAR pentru victimele Holocaustului
Potrivit lui Marin Alla, cantitatea de produse alimentare și de igienă este la fel pentru fiecare beneficiar. Celelalte sunt distribuite în funcție de necesitățile oamenilor. Proiectul va dura 18 luni.
Unii romi-victime ale Holocaustului spun că pentru ei, lecția istoriei din această tragedie este… să-și ascundă etnia. Ei le recomandă copiilor și rudelor lor să nu-și declare etnia de teamă că, în cazul unui nou conflict, „ei ar putea fi deportați și omorâți, pentru că sunt romi”.
La recensământul populației din 2014, doar 0,3% dintre cetățenii RM s-au declarat de etnie romă, adică 9323 de oameni. Totuși, Marin Alla spune că membrii asociației au calculat numărul romilor din țară și au ajuns la cifra de 102 256.
Categorii
Fantomele radiației
Accidentul de la Cernobâl a afectat fizic și emoțional sute de mii de oameni. Dar, ne mai afectează oare și astăzi? Apasă butonul albastru ca să afli!
