Tradițional, Ziua Lucrătorului Medical și a Farmacistului este sărbătorită în Republica Moldova în a treia duminică a lunii iunie. Cu prilejul acestei sărbători, vă invităm să o cunoașteți pe Elena Ilieva, care este medic de familie în satul Abaclia. De doi ani, ea activează și ca medic endocrinolog la Spitalul raional Basarabeasca. Care este istoria ei din spatele profesiei de medic, aflați în acest material.
Elena Ilieva, sau cum îi spun pacienții, Elena Stepanovna, activează de mai bine de 16 ani ca medic de familie. Și-a început cariera medicală în anul 2007 ca medic de familie în satul Abaclia. De doi ani, ea activează ca medic endocrinolog la Spitalul raional Basarabeasca, unde este prezentă de ori pe săptămână. În ciuda faptului că nu a avut un model medical în familie, Elena a știut dintotdeauna că dorește să devină medic.
„Eu mereu am știut că vreau să fac medicină. Încă de mică știam că doream să fiu medic. Nu știu de unde am avut atâta dorință, fiindcă în familia mea nu există medici și nu am avut un anumit exemplu. Totuși, am pășit încrezătoare pe această cale.”
Elena și-a început studiile la Universitatea de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, pe care a absolvit-o în 2003. A continuat cu rezidențiatul în medicina de familie, pe care l-a finalizat în 2006. Studiile nu au fost ușoare, fiindcă existau materii complexe, care trebuiau învățate. Cu toate acestea, determinarea și pasiunea pentru medicină au ajutat-o să treacă peste provocări.
„Studiile au fost foarte grele, în special primele trei cursuri. Foarte mulți tineri care au venit să studieze medicina au renunțat după primele cursuri. Dar, luând în considerare că aceasta a fost alegerea mea conștientă, am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a merge mai departe”, explică Elena.
În 2007, a început să lucreze în satul Abaclia. Una dintre cele mai mari provocări a fost bariera lingvistică, satul fiind populat de vorbitori de limba română, în timp ce Elena, originară din Congaz, Găgăuzia, nu stăpânea prea bine această limbă. Cu toate acestea, a reușit să se adapteze și să comunice eficient cu pacienții săi.
„Cel mai complicat lucru de la începerea activității mele a fost atunci când am venit să lucrez în satul Abaclia. Satul era cu oameni vorbitori de limba română, iar eu încă nu prea înțelegeam această limbă și îmi era dificil să comunic cu pacienții. Dar cred că m-am descurcat și mă descurc în continuare”, povestește Elena.
Deși medicina de familie a fost mereu o pasiune pentru Elena, interesul pentru diverse patologii și endocrinologie a determinat-o să urmeze cursuri suplimentare organizate de Ministerul Sănătății. În 2022, a început să activeze și ca medic endocrinolog la Spitalul raional Basarabeasca, unde lipsa unui specialist în acest domeniu era resimțită.
„Mie mereu mi-a plăcut medicina de familie, dar în același timp eram și sunt interesată de diferite patologii, endocrinologia. Iată de ce am acceptat să fac aceste cursuri suplimentare, pe care le-am frecventat cu plăcere”, explică Elena.
Privind în urmă, Elena este ferm convinsă că nu ar schimba nimic. S-a regăsit în această profesie și este ceea ce îi place.
„Eu nu mă văd în altă parte, în afară de medicină. Consider că cei care au finalizat studiile medicale pot activa în multe alte sfere profesionale. Eu însă nu mi-aș schimba profesia pe nici oricare alta. Eu foarte mult îmi iubesc profesia, foarte mult… Mereu îmi îndrept toate forțele, emoțiile și cunoștințele în această profesie. Dacă aș avea posibilitatea, aș mai alege încă odată această cale.”
Autor: Lilia Zabolotnîi
Susțineți redacția BAStv, abonați-vă la noi pe platforma Patreon sau prin efectuarea contribuțiilor prin PayPal! Aceasta ne va ajuta să creăm conținut interesant și util pentru dvs., rămânând în continuare o platformă media independentă.
Abonați-vă la noi pe rețele sociale: Telegram, YouTube, Facebook și Instagram. Aici publicăm știri pe scurt!
Interesant! Care sunt calitățile pe care le aveți în comun? Ce v-a unit împreună și ce vă menține alături unul de altul?
– Desigur, ca în orice familie am avut momente dificile. La noi în familie am avut greutăți când soțul a plecat peste hotare, iar eu am rămas cu trei copii. Atunci nu reușeam, aveam impresia că nu voi putea trece peste, au fost momente când lăsam mâinele în jos. Cel mai mare sprijin l-am avut din partea fiului mai mare, care avea 10 ani. El avea grijă de frățiorii lui, mă ajuta pe mine cu treburile casnice. La așa o vârstă mică, aveam încredere în el mai mult, de cât într-un om matur.
